Odinioară binele era mult, multă și virtutea, la fel și pildele, iar răul se îneaca în multul bine și puțina neorânduială ce exista în lume sau în mănăstiri nu se vedea și nici nu vătăma. Acum ce este? Exemplul rău este mult, și puținul bine care există este disprețuit. Se fac adică cele dimpotrivă: se îneacă puținul bine în multul rău și astfel stăpânește răul.
Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoință, aceasta ajută mult.
Pentru că, atunci când unul sporește duhovnicește, nu se folosește numai pe sine, ci ajută și pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel, la fel face; influențează și pe ceilalți. Când unul slăbește, slăbește și celălalt și în cele din urmă nu rămâne nimic. De aceea duhul de nevoință va ajuta mult în moleșeala ce există.
La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac și legi moleșite și le impun și nevoitorilor să le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influențati de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei însăși cu cei lumești și să creadă că sunt sfinți, căci după aceea se vor moleși și vor deveni mai răi decât cei mai lumești.
În viața duhovnicescă nimeni să nu pună pe cei lumești ca prototipuri, ci pe sfinți.
E bine să iei o virtute și să afli pe sfântul care a avut-o, să cercetezi viața lui și atunci să vezi că n-ai făcut nimic și vei merge înainte cu smerenie.
Cei ce aleargă în stadion nu privesc înapoi să vadă unde sunt ultimii, pentru că dacă vor face aceasta vor rămâne ei ultimii.
Când încerc să imit pe cei sporiți, conștiința se subțiază.
Dar când privesc la cei dinapoi, mă îndreptățesc pe sinemi și spun că greșelile mele nu sunt așa de mari în comparație cu ale lor.
Mă odihnesc la gândul că există și unul mai jos decât mine.
Astfel îmi înec conștiința, sau, în cel mai bun caz, sfârșesc în a avea o inimă împietrită, nesimțitoare.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”-Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)
