De ce sectele caută să-și îndreptățească teoriile prin fals?

Accesând articolul: Biblia Cornilescu – un fals, o inselare, o modalitate de indreptatire a ereziilor veți afla mai multe amănunte!

Portalul Catehetica.ro va avea un conținut foarte amplu și foarte vast, este rodul unei munci susținute de luni de zile și sperăm să încânte cititorii și doritorii de porții duhovnicești zilnice. Având în vedere complexitatea lui, acesta va fi mai interactiv, va conține mai multe categorii și va oferi posibilitatea afirmării oricărui creștin ortodox bun la condei.

La rubrica Despre Noi veți găsi date suficiente care să vă lămurească scopul, ținta și motivul pentru care acest portal crestin ortodox va exista de aici înainte.

Acest blog va rămâne deschis în continuare pentru bogăția articolelor lui.

Cristian Stavriu

“Spune DA Vieţii!”

Expresia “Spune DA Vieţii!” are semnificaţia unei mărturii personale prin care participanţii afirmă deschis şi fără echivoc viața ca valoare supremă, cerând protejarea ei în toate stadiile. În mod special ei solicită protecţia celor mai vulnerabile fiinţe umane, copiii nenăscuţi, care de peste 50 de ani sunt supuşi în România unui adevărat genocid.

Alegerea datei nu este întâmplătoare: 26 martie urmează imediat marii sărbători “Buna Vestire”, considerată sărbătoarea femeii creştine şi a bucuriei de a da viaţă. Cu toate acestea, “Marşul pentru Viaţă” se doreşte un eveniment civic, fără caracter confesional şi de aceea deschis persoanelor din toate cultele creştine.

Printre organizatori se află: Asociaţia Darul Vieţii, Asociaţia Pro-vita Bucureşti, Federaţia Pro-vita Ortodoxă, Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti, Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”, Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Asociaţia Provita Media etc. La nivel local, cultele au anunţat susţinerea “Marşului pentru Viaţă” prin Mitropolia Banatului, Dieceza Romano-Catolică de Timişoara şi Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, numeroase biserici neo-protestante etc. Lista completă se află la finalul acestui comunicat.

Aceasta este prima ediţie care se va derula simultan în trei oraşe româneşti, iar organizatorii promit că evenimentul va deveni unul de tradiţie, anual. De altfel “Marşul pentru Viaţă” este deja un eveniment consacrat în alte ţări, unde are loc la aceeaşi dată.

Ora şi locul de pornire:
Bucureşti – 11.30, din Parcul Kreţulescu (lângă biserica Kreţulescu), Calea Victoriei nr. 47
Timişoara – 11.30, din Parcul Doina, str. Ghe. Doja, nr. 25A (zona Bălcescu)
Satu Mare – 11.30, din faţa Muzeului Judeţean

Pentru alte detalii consultaţi blogul http://marsulpentruviata.blogspot.com
sau contactaţi:
Bucureşti – Roxana Puiu, 0744.982.925; Bogdan Stanciu, 0728.673.673

Timişoara – Simona Popa, 0744.644.269; Gerda Chişărău, 0721.335.704

Satu Mare – Adriana Hagău, 0753.500.565, 0725.699.302

Cu această ocazie, participanţii lansează un manifest adresat tuturor românilor de bună credinţă şi clasei politice în ansamblul ei, manifest pe care îl puteţi citi aici.

Adresa la care se afla afisul este:  http://1.bp.blogspot.com/-j_75HA7wYMQ/TXuZAIZDUSI/AAAAAAAAABY/3ITNmRiC_2k/s1600/Pro_vita_afis_mars_V_T_Web_2.png

”Numai inteligența și bunul simț sunt limitate. Prostia și nesimțirea nu au limite,deci cu greu te poți apăra de ele.”

,,Cea mai înaltă bunătate pentru cine caută Împărăția lui Dumnezeu va fi simțământul statornic al apropierii de Dumnezeu, puterea neâncetată a lui Iisus Hristos în inimă.”

,,Dumnezeu iubește milostivirea cu privire la cei ce se pocăiesc, dar iubește totodată și judecata cu privire la cei ce nu vor să-și plece cerbicia.”

,,Cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și crede în El cu adevărată credință- acela care are inima iubitoare, miloasă, blajină, curată, închinată voii lui Dumnezeu….”

,,Judecățile lui Dumneze sunt un adânc și ceea ce e închis în comorile dumnezeiești nu este ușor de priceput de oricine la întâmplare.”

,,Oricât de frumos a fost începutul cuiva, oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Iisus până la o vreme și un loc,oricât de multe jertfe să fi dat cineva pentru credincioșia și ascultarea lui față de Hristos, chiar până la bătrânețea lui, și oricât de curată să-și fi dus sfințirea vieții sale, dacă aceasta nu este dusă până la sfârșit în frica de Dumnezeu, ferirea de păcat și de rătăcire, în dragostea și părtășia cu frații, toatea acestea pot fi în zadar. După cum este și scris: ,,Numai cine va răbda până la sfârșit și va fi credincios până la moarte va fi mântuit… ”  (Puterea Apostoliei)

Fericitul Augustin spune: “Dragostea îl face pe cel ce iubește în chipul celui iubit: dacă-L iubești pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă-l iubești pe diavol, diavol vei fi; dacă-ți iubești trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii: de a uni pe acel ce iubește cu cel iubit”.

Scara ce duce în împărăție este ascunsă în sufletul tău. (Sf. Isaac Siriul)

Dumnezeu este moștenirea sufletului, iar sufletul este moștenirea lui Dumnezeu.  (Sf. Macarie)

Dacă ajungem lângă Dumnezeu, suntem în cer. Să ne facem sufletul cer! (Sf. Ioan Gura de Aur)

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?

În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu

aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.

Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult…

Nu uita să-ţi păstrezi sângele rece în nenorocire. (Horatiu)
Un om tare, când e lovit, îşi sporeşte puterea. (Seneca)
Când marea este liniştită, oricine poate fi cârmaci. (Syrus)
Nenorocirile fug (departe) de cei curajoşi, ca şi cum le-ar fi frică de aceştia. (Somadeva)
A învinge fără primejdie înseamnă a triumfa fără glorie. (Corneille)
„Noroc”- ăsta-i numele pe care cei slabi îl dau curajului. (G. Duhamel)
Când exista voinţă, există şi cale bătătorită. (Shaw)
Remediul nenorocirii este echilibrul sufletesc. (Syrus)
Greutăţile se înmulţesc când ne apropiem de ţintă. (Goethe)
N-am nimic de oferit decât sânge, muncă, lacrimi şi sudoare. (Sir Winston Churchil)
Universitatea dezvoltă toate aptitudinile, inclusiv şi prostia. (A. P. Cehov)
Logica este arta de a face greşeli cu fermitate. (J. Kratch)
Dacă vrei să-ţi învingi o slăbiciune nu o hrăni. (William Penn)
Dacă taci atunci când ar trebui să vorbeşti, să ştii că eşti fricos. (Abraham Lincoln)
Dacă nu înţelegi un anumit cuvânt dintr-un articol tehnic, ignora-l. Articolul va suna foarte bine şi fără el. (Legea lui Coperfield)
Nu am aflat ce este fericirea decât în momentul în care m-am căsătorit. Dar atunci era deja prea târziu. (Max Kauffman)
Sfatul meu este să te căsătoreşti. Dacă vei avea o nevastă bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof. (Socrate)
Fiind întrebat „Cum ar fi bărbaţii fără femei ?”, Mark Twain a răspuns: „În primul rând fericiţi! Apoi puţini, puţini, din ce în ce mai puţini!” (Mark Twain)
Nu poţi să cunoşti o femeie până nu o întâlneşti la tribunal. (Norman Mailer)
Hoţii îţi cer banii sau viaţa; femeile le vor pe amândouă. (Samuel Butler)
O măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră. (T. Maiorescu)
Păzeşte-te a doua zi după un succes. (T. Maiorescu)
Care e folosul artelor? Dar care e folosul folosului? (T. Maiorescu)
Guvernele cad prin aceleaşi mijloace prin care au ajuns la putere. (T.Maiorescu)
Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici. (T. Maiorescu)
Păstrează-ţi emoţiunile pentru lucrurile ce le merită. (T. Maiorescu)
Nu e nimic mai primejdios decât a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare. (T. Maiorescu)
Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rând. Nu în orice noapte se arată stelele, numai în noaptea cea senină. (T. Maiorescu)
Când se află omul în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele. Direcţia finală o dă inima. (T. Maiorescu)
Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. (Emil Cioran)
Nu contează decât un singur lucru: să înveţi să pierzi. (Emil Cioran)
Dacă ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc. (Emil Cioran)
Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil. (Emil Cioran)
Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte. (Emil Cioran)
Ţi-ai dori uneori să fi canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita. (Emil Cioran)
Frumosul este echitatea absoluta. (Brâncuşi)
Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul. (Brâncuşi)
Eu as vrea să creez – aşa cum respir. (Brâncuşi)
Nimic nu se înalta la umbra măreţilor arbori. (Brâncuşi)
O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a îl vindeca pe cel care o priveşte. (Brâncuşi)
Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim. (Brâncuşi)

Păcatul este un bumerang pe care știi când îl arunci dar nu știi când se întoarce și te lovește (Robert Frost)

Mi-e dor de iarba verde crudă,
De vise ne-mplinite,
De stele care să-mi surâdă
Atunci când sunt privite.

Mi-e dor s-alerg spre infinit
Cu brațele întinse,
De îngerul ce s-a ivit
Să mi le las cuprinse.

Mi-e dor s-ascult tăcută,
Cu glas duios și rar
Bunica cum cuvântă
Din cărți povești cu har.

Mi-e dor lângă icoană
Să stau îngenuncheată,
Și să mă rog în taină
La Maica Preacurată.

Mi-e dor…

De Raluca Stavriu

Această poezie participă la concursul de proză arhiscurtă de pe blogul Părintelui Serafim Pantea

În Grecia antică Socrate (469-399 î.Hr.), era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui.
Într-o zi,  marele filozof s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui.
Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu.
Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.
Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei.
Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este  de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici  măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”
Omul era învins și s-a rușinat.

Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire

Omul are asemenea puteri, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Aceste lucruri sunt foarte subțiri. Este nevoie de multă băgare de seamă. Trebuie să vedem întru bunătate fiecare lucru. Nimic rău să nu gândim despre ceilalți. Chiar și o privire, chiar și un suspin lucrează asupra semenilor noștri. Până și cea mai mică răzvrătire face rău. Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire, pe acestea să le răspândim la rându-ne. Să fim cu luare aminte să nu ne aprindem din pricina oamenilor care ne vatămă; numai să ne rugăm pentru ei cu iubire. Orice ar face semenul nostru niciodată să nu ne gândim rău despre el. Totdeauna să cugetăm binelr. Vedeți pe întâiul mucenic Ștefan. Se ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60). Aacelași lucru trebuie să-l facem și noi.

Nu trebuie niciodată să gândim despre celălalt că-i va da Dumnezeu vreun rău, sau că-l va pedepsi pentru păcatul său. Acest gând aduce foarte mult rău, fără ca noi să ne dăm seama. De multe ori ne aprindem și zicem celuilalt: „Nu te temi de dreptatea lui Dumnezeu, nu te temi că are să te pedepsească?” Altădată zicem:„Nu se poate, Dumnezeu o să te pedepsească pentru ce ai făcut”, sau „Dumnezeul meu, să nu faci rău acestui om pentru ce mi-a făcut”, ori „Să nu pățească acest lucru cutare”.

În toate aceste cazuri, avem în adâncul nostru dorința ca celălalt să fie pedepsit. Însă, în loc să mărturisim mânierea noastră pentru greșeala lui înfățișăm altfel tulburarea noastră și, chipurile, ne rugăm lui Dumnezeu pentru el. Însă, de fapt, noi îl blestemăm pe fratele.

Iar dacă, în loc de a ne ruga, zicem: „Să-ți răsplătească Dumnezeu pentru răul care mi l-ai făcut”, și atunci ne rugăm să-l pedepsească Dumnezeu. Chiar și când zicem ”vede Dumnezeu”, pornirea sufletului nostru lucrează într-un chip tainic, înrăurește sufletul semenului nostru și acesta pătimește un rău. Când ne gândim la rău, o oarecare putere rea iese dinlăuntrul nostru și se transmite celuilalt, precum se transmite vocea prin undele sonore, și cu adevărat celălalt pățește un rău. Se întâmplă ceva ca un deochi, atunci când omul are pentru ceilalți gânduri rele. Aceasta se lucrează din tulburarea noastră. Nu Dumnezeu este pricina răului, ci răutatea oamenilor. Nu Dumnezeu pedepsește, ci reaua nostră dispoziție se transmite în sufletul celuilalt în chip tainic și aduce răul. Hristos nu voiește niciodată răul. Dimpotrivă, El poruncește: „Binecuvântați pe cei ce vă blesteamă….” (Mt. 5, 44).

Deochiul este un lucru foarte rău. Este influența rea ce se lucrează atunci când cineva invidiază sau râvnește ceva sau pe cineva. E nevoie de multă luare aminte. Invidia face mult rău celuilalt. Celui ce deoache nici nu-i trece prin minte că face rău. Ați văzut ce spune și Vechiul Legământ? „Căci vraja viciului întunecă cele bune” (Înț. Lui Sol. 4, 12).

Însă, când celălalt este om al lui Dumnezeu și se spovedește și se împărtășește, și are asupra lui semnul crucii, nu se atinge de el nimic. Toți demonii de-ar cădea asupra lui, nu izbândesc nimic.

„Ne vorbește părintele Porfirie” – Editura Egumenița pag.349-350

* Substanța lucrurilor se determină după dispoziția lăuntrică a sufletului – adică judeci pe aproapele tău dupa cele ce se petrec în tine.

* Pe avuții să fim stăpâni după necesități, înainte de a ne stăpâni ele pe noi mai presus de necesitate.

* Obiceiul cel rău, dacă cere odată și nu-i împlinești și nu-i dai, slăbește. Dacă prima dată îi dai și îi împlinești cererea, a doua oară îl găsești mai întărit asupra ta, apoi te cuprinde de tot.

* Mormântul este o ușă prin care trece toată lumea.

* Tăcerea este cea mai mare filosofie, pe care puțini o cunosc.

* Albina, prietenul și soția, de multe ori te înțeapă fără motiv.

* Cel ce singur se sfătuiește, întotdeauna greșește!

* Nici un lucru nu ascunde mai bine ceea ce ești decât tăcerea.

* Prostul stă în față ca să-l vadă lumea; înțeleptul stă în spate ca să poată vedea pe toți.

* Mai bine să trăiești singur decât însoțit de cei răi.

* Ascultă, vezi și taci; fiindcă ziua fără ceartă aduce somn liniștit în timpul nopții și pace în inimă.

* Cea mai mare înțelepciune este să uiți răul pe care ți l-a făcut cineva și să treci mai departe, fără să-l bagi în seamă.

* Cele din urmă ceasuri ale vieții noastre sunt atât de prețioase, încât mintea nu le poate cuprinde. Numai un om înțelept, care a înteles că trebuie să moară, gândindu-se necontenit la moarte, poate zice liniștit: “Dumnezeul meu! Nu mai am decât câteva ore să cred în Tine, să Te iubesc din tot sufletul meu, să sufăr pentru Tine, chinul morții!”

„Dacă nu veți ierta celorlalți greșelile săvârșite împotriva voastră, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre”, a grăit Domnul. Cine nu iartă celorlalți? Dreptul  sau, mai bine zis, cel care se socotește drept. Unuia ca acestuia nu-i  rămâne altceva de făcut decât să judece și să rostească doar osânde, cerând pedepse pentru vinovați. Dar cel care se simte păcătos are treabă  cu faptele celorlalți? Nu i se va răsuci oare limba de va osândi pe altul și-i va cere ispășire, atunci când   conștiința îl mustră neîncetat și îl amenință cu dreapta judecată a lui Dumnezeu? Așadar, nu e mai bine să păcătuim decât să facem pe drepții? Trebuie să te îngrijești în tot chipul de faptele dreptății; însă, oricât ai fi de drept, să ții minte că ești un rob netrebnic – și asta fără să ai cugetul împărțit ( adică înainte să stea gândul că ești netrebnic, iar în spate să se ascundă simțământul că ești drept), ci cu simțirea deplină a netrebniciei tale. Atunci când vei ajunge aici ( și aici trebuie să ajungi treptat, fiindcă nu este o stare care se dobândește dintr-o dată ), oricât ar fi greșit împotriva ta fratele tău, nu-i vei cere socoteală, întrucât conștiința îți va repeta: ,, Și mai mult meriți, mai rău trebuia să-ți facă”, și  vei ierta; iar dacă vei ierta, însuți te vei învrednici de iertare.

Și așa toată viața; iertare pentru iertare, și la judecată vei căpăta în schimb desăvârșita iertare.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)( Efes. 3,18-21; Mc. 11, 23-26).

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac ?
- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus ? “E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel ?!”

Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.

Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.

“După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi.” Sfântul Ioan Gură de Aur

Asa e și cu noi.
Ne construim viețile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun.
Apoi, cu uimire, realizăm că trebuie să trăim în casa care tocmai ne-am construit-o.
Dacă am putea-o reface, am face-o mult diferită. Însă nu ne putem întoarce înapoi.
Ia aminte! Tu ești tâmplarul. În fiecare zi bați un cui, așezi o scândură sau ridici un perete. Viața e întocmai cum ți-o clădești.
Alegerea pe care o faci azi zidește casa în care vei locui mâine.

Deci nu uita: ce faci, te face!

Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el gasește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindca, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeți literele?
- Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le puna în ordinea care trebuie……

”Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Sf. Evanghelie de la Matei, cap.21, verset 16)

Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătați pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu ești important, ești tânăr, ești curajos, ești desăvârșit!…” Nu-l folosiți astfel pe copil. Puteți însă să spuneți să facă rugăciune. Să-i spuneți:
Cum sa invatam pe copii nostri sa se roage lui Dumnezeu?

Expresia Dragostei

Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la sanatoriu, asa cum face de multa vreme, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava grav de Alzheimer, sta la sanatoriu sub o atenta observatie de ceva vreme. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte cine este el… Si-atunci il intreb mirata:

“Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“.

Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde:

“E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti.

Mi-am inghitit lacrimile, spunandu-mi in sinea mea:

“Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!… Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

După mine dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafață, formală, ipocrită, fără profunzime și dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în vecii vecilor. Cum ne vom da seama dacă avem dragoste adevărată? Ca să ne dăm seama, trebuie să ne cercetăm dacă îi iubim pe toți oamenii deopotrivă și dacă îi considerăm pe toți oamenii mai buni ca noi.
-Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
-Seamănă puțina dragoste care ți-a mai rămas, pentru ca ea să încolțească, să crească, să rodească și să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulțită pe care o vei secera o semeni din nou și încet- încet, îți vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulțește mai mult. Să spunem că un țăran are un săculeț de sămânță, pe care o seamănă. Apoi adună rodul și umple un săculeț mai mare. Semănând apoi sămânța din acest săculeț, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânță și o seamănă, va umple un hambar. Pe când dacă păstrează sămânța în săculeț și nu o seamănă, sămânța va face viermi. Trebuie să arunce sămânța în pământ ca să încolțească, să crească și să facă rod.
Tot asfel se întâmplă și cu dragostea. Dragostea ca să se înmulțească, trebuie să o dăruiești. Însă cel care nu dă chiar și puțina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânță, dar o păstează și nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruiești dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi mama dăruiește continuu copiilor ei, dar și primește continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalți numai pentru noi înșine și vrem ca toți să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste prețioasă ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu și nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.

Volumul V  Patimi și Virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul (Editura Evanghelismos; București 2007)

“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.”(Părintele Paisie Olaru)

Sfantul Teofan Zavoratul

,,Dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea.”

Aici sunt înșirate păcatele obișnuite, însă și toate celelalte,mari și mici, ies din inimă, iar chipul sub care ies este gândul rău. Prima sămânța a răului este gândul de a face cutare și cutare lucru. De unde  și cum vine ea? O parte acestor gânduri poate fi explicată prin legile știute ale asociațiilor și înlănțuirilor ideilor și formelor, însă acestea sunt numai o parte. Altele, mai însemnate ca număr, iau naștere în urma răscolirii autoîntreținute a patimilor.

Atunci când patima trăiește în inimă, nu poate să nu ceară hrană. Această cerință se vădește prin înclinarea de  a face una și alta, iar înclinarea e legată de cutare și cutare lucru. De aici gândul: ,, iată ce trebuie făcut”. Se întâmplă același lucru ca,de pildă, când flămânzești: cel ce a simțit foamea simte pofta de mâncare; o dată cu pofta, apare în gând mâncarea însăși; urmează gândul de a face rost de cutare și cutare lucru pentru a mânca. Cea de-a treia ( și poate cea mai cuprinzătoare parte )  vin de la puterile necurate. Văzduhul este plin de ele, și ele se învârt cu roiurile în jurul oamenilor și fiecare, precum îi este soiul, își întinde lucrarea asupra oamenilor cu care vine în atingere. Răul zboară din ei precum scânteile din fierul încins. Unde găsește loc potrivit, acolo se încuibează scânteia și gândul rău odată cu ea. Aceasta, și nu alta, este explicația gândurilor rele care se ivesc nu știe de unde, în timp ce noi ne îndeletnicim cu lucruri care n-au nici o legătură cu ele.

Faptul că gândurile rele au felurite pricini nu înseamnă că trebuie să ne purtăm altfel în privința lor. Pentru aceasta este o singură lege: taie-le și gata. Dacă nu le tai din prima clipă, în cea de-a doua va fi mai greu s-o faci, în a treia încă și mai greu; și fără să bagi de seamă se vor naște încuviințarea, dorința și hotărârea de a păcătui și îndată ce se va ivi prilejul, gata păcatul…

Cea dintâi împotrivire față de gândurile rele este trezvia și privegherea însoțită de rugăciune.(Gal. 6, 2-10; Mc. 7, 14-24)

Niște reporteri de la TVR merg într-un sat pentru a face un reportaj, cum iși petrece ziua badea Costică. Îl roagă să povestească ce face în cursul zilei.

- Dapoi, dimineața mă scol, și trag un pahar de pălincă…

- Stai, bade Costică. Nu va fi bine să afle toată țara că deja la prima oră bei; Spune, că citești ziarul…

- No, atunce… dimineața mă scol, cetesc ziaru’. Dupa aia dau la porc să mânce, dupa care mai cetesc înc’ un ziar. Până la prânz lucrez în atelier, în care timp cetesc vreo doi-tri cărti. La masă mai citesc vreo două reviste, iar sara adun ioșagul de pe câmp, după care urmeaza presa de seară. După cină mă duc la biblioteca satului cu pretenii, iar la 10 când închide biblioteca merem cu toată trupa la Pamfilică, că el are tipografie …..

”Lucrarea virtuții este păzirea poruncilor lui Dumnezeu”

-„Prin ce-și va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale”. Dacă trăiești potrivit poruncilor lui Dumnezeu, te vei împrieteni cu Dumnezeu..

Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, se cuvine să păzim poruncile Lui. Când iudeii au spus ,, noi avem tată pe Avraam”, Hristos le-a spus: ” Nu aveți părinte pe Avraam, ci pe  satana, căci dacă ați fi fost fiii lui Avraam, ați fi făcut faptele lui Avraam”.

-Din ce motiv a dat Dumnezeu poruncile? Oare nu pentru îndreptarea noastră? Păzind poruncile lui Dumnezeu, lucrăm virtutea și dobândim sănătatea sufletului. ”Lucrarea virtuții, spune Sfântul Isaac, este păzirea poruncilor lui Dumnezeu”.

- Avva Isaia spune: ” Omul are nevoie de o inimă vitează și mare, ca să se îngrijească de păzirea poruncilor Domnului”.

- Așa este. Pentru a păzi cu scumpătate poruncile lui Dumnezeu, este nevoie de bărbăție, de vitejie și de trezvie. De aceea caută să afli ce anume îți lipsește și ce vrea Dumnezeu de la tine; să cercetezi ce ai făcut și ce trebuia să faci, dar nu ai făcut. Să spui în sinea ta: ” Bine, pe mine mă odihnește ceea ce fac, dar oare pe Hristos Îl odihnește?” și tu să te lupți să faci voia lui Dumnezeu. ” Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”, spune  în Sfânta Scriptură.

Valoare are virtutea pe care o dobândești în libertate, fără constrângere. Omul trebuie să simtă virtutea ca pe o necesitate, iar apoi să lucreze ca să o dobândească. Nu că Dumnezeu are nevoie ca noi să săvârșim, voia Lui, ci noi avem nevoie să facem voia Lui, ca să ne eliberăm de omul nostru cel vechi.

Toată nevoința credinciosului trebuie să aibă drept țintă păzirea cu scumpătate a poruncilor lui Dumnezeu. Căutând omul să împlinească voia lui Dumnezeu, se apropie de El, și atunci, fără ca s-o ceară, primește Harul dumnezeiesc, adică ia apă direct de le izvor.

Volumul V  Patimi și Virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul (Editura Evanghelismos; București 2007)

„Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar.  Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos,  când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”.

Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care i-au, şi aceia, în râs: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”.  Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar “.

“Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: ” Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar”.

“Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una !”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni că n-a mai fost chip, se spune în povestire, şi de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-o râpă, într-un râu şi s-a întors acasă fără el numai să scape de gura lumii.

Împăratul întinde ospăț de nuntă, trimite odată după cei chemați trimite de două ori, dar ei nu vin din pricina grijilor lumești: unul e prins cu gospodăria, altul cu negoțul. Au fost chemați alții și de această dată cămara de nuntă s-a umplut de oaspeți. Printre aceștia a fost aflat unul care nu avea haină de nuntă și, drept aceea a fost aruncat afară. Tâlcul pildei e limpede. Ospățul de nuntă este Împărăția Cerurilor; chemarea este propovăduirea evangheliei; cei ce n-au vrut să vină sunt cei ce nu au crezut de fel.; cel fără haină de nuntă este cel care a crezut, dar nu a trăit după îndreptarul credinței lui ….. citeste mai departe: De care parte suntem!-Sf.Teofan Zavoratul

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mânăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevarată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr. Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva ?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns ?
- Dar tu ce m-ai întrebat ?

Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

“Înţelepciunea este izvor de viaţă.” (Sfânta Scriptură)

Întru această zi, cuvânt de învățătură către femei, ca să fie tăcute.

Ascultați, femeilor, poruncile lui Dumnezeu și vă învățati a face, ca să vă mântuiți sufletele voastre.
Că din început a zis Domnul către Eva:
“Din bărbat ești luată, acesta te va stăpâni pe tine, căruia tu te vei supune în tăcere”. Că femeia, cinstind pe bărbatul ei, se arată înțeleaptă și lăudată înaintea tuturor și, cinstită și binecuvântată, de Dumnezeu va fi.
Femeile să nu se împotrivească bărbaților lor. Că, precum Hristos este cap Bisericii, așa și bărbatul este cap femeii. Și, precum Biserica se supune lui Hristos, asemenea și voi, femeile, întru toate să vă supuneți bărbaților vostri.
Și femeile în biserică să tacă. Că urât lucru este, ca să grăiască în biserică femeile. Iar de voiesc să intrebe ceva, acasă să intrebe, pe bărbații lor. Femeia bună și tăcuta este cununa bărbatului ei.
Cel ce a aflat femeie bună, scoate din casa sa multe bunătăți.
Femeile cele înțelepte zidesc și intăresc casele, iar cele fără minte le risipesc cu faptele și cu vorbele lor.
Bărbatul femeii bune este fericit; se veselește bărbatul de femeia cea bună și anii lui trec fără necazuri.
Cinste bună, de la Dumnezeu, este femeia tăcută.
Iar femeia limbută este o încercare, de la Dumnezeu, pentru păcatele bărbatului. Si vai de acel bărbat, care caută la fața femeii rele și ascultă cuvintele ei și nu caută la faptele ei, că numai, din acelea, să o cunoască pe ea.
Este mai bine să bolească de friguri, decât să fie stăpânit de răutatea femeiască. Că frigurile, după ce îl scutură, îl lasă, iar răutatea femeiască, până și la moarte, pe bărbatul ei îl usucă.
Deci, să ascultați pe Pavel, care zice: “Nu îngăduiesc femeii, nici să învețe pe altul, nici să stăpâneasca pe bărbat, ci să stea liniștită” (I Tim. 2, 12).

Nici când ieşea de la biserică faţa sa nu era senină. Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic.

Despre acesta din urmă, ce să spunem… Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi. Chiar dacă fraţii mai mari nu erau mult mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip…

Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, fratele mic a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu muncă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt. Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii… Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici.

Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere, şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii…

- Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră. Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere… Era vesel ca de obicei. Zise:

- Ăsta da cadou, să poţi să primeşti puterea de a da o parte din tine altora… Cel mare nu părea prea încântat:

- Ce să dau? O parte din viaţa mea? Şi de ce să dau? Că, dacă dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cât mai am de trăit, să trăiesc. Bătrâneţea e grea, dar mai bine bătrân decât mort…

- Eu aş da un an, zise fratele mijlociu. Dar să fiu sigur că ajunge la copii şi nepoţi.

- Aş da şi eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar să ştie toţi ce cadou le-am făcut. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine… Cât ar reveni fiecăruia? O lună, două, câteva zile? Mai bine le ţin pentru mine. Fratele cel mic deveni din ce în ce mai serios. Ceilalţi nu îl mai văzuseră niciodată aşa. Îl întrebă pe musafir:

- Şi chiar putem face celorlalţi cadou o parte din viaţa noastră? Atunci, eu, eu sunt gata să mor chiar acum. Am avut o viaţă frumoasă şi fericită. Şi ce bucurie mai mare ar fi decât să dau o parte din mine celorlalţi? Nu vreau să mă laud cu cadoul pe care l-aş face, dar cred că orice copil şi nepot ar înţelege măreţia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte… Mai vreau să mă spovedesc, să mă împărtăşesc mâine dimineaţă şi gata… Dacă aş şti că mai am de trăit zece ani, pe toţi i-aş da, fără să şovăi… Musafirul le spuse:

- Lucrurile stau altfel… În aceeaşi zi aţi venit pe lume, şi părinţii voştri, înainte de a muri, s-au rugat să părăsiţi această lume împreună. Dar, precum se vede, nu sunteţi toţi la fel de pregătiţi pentru moarte. Deşi sunteţi bătrâni şi timp să vă pregătiţi aţi avut… În timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se aşezase pe un scaun şi începu să respire din ce în ce mai greu.

- Cel mai mic ar fi dat şi zece ani de viaţă celorlalţi. O viaţă întreagă a trăit pentru ei, aşa a rămas şi la bătrâneţe. Zece ani de viaţă o să mai trăiască. Dar bătrâneţea nu îi va fi grea, nu va fi o povară pentru ceilalţi, ci o bucurie… Tu, mijlociule, un an o să mai trăieşti de acum înainte.

- Doar un an? – întrebă mijlociul, nemulţumit.

- Da, un an. Bucură-te şi de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atât… Fraţii şi-au întors privirile spre acesta. Şi au văzut că închisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totuşi parte de o moarte liniştită…

- Preţuiţi bine timpul care v-a rămas, zise bătrânul celor doi. Şi nu uitaţi cât de mare e puterea iubirii pentru ceilalţi. Ea, doar ea vă mai ţine în viaţă. Pentru această iubire v-a mai lăsat Dumnezeu să trăiţi, ca să îi puteţi ajuta şi pe alţii prin această iubire. Care vă pregăteşte pentru viaţa cea adevărată… Atât le mai spuse bătrânul. Şi, deodată, dispăru din faţa ochilor lor. Cei doi fraţi se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce văzuseră era adevărat. Dar, lângă ei, trupul fratelui lor zăcea fără suflare…

Avem, de pildă, un aparat de radio. Când avem, să zicem, antena lui întoarsă către postul 1, pentru care există mai multe emițătoare, atunci emisiunea se aude mai bine. Pe postul 2, care nu are atâtea emițătoare, se aude mai slab. Pe postul 3 nu se aude deloc bine. În acelaș chip se face și comunicarea cu cele dumnezeiești. Când sufletul este întors către 1, comunicarea se face foarte bine. Asta se datorează, de bună seamă, celor două pietre de temelie- smerenia și iubirea. Cu aceste temelii, sufletul comunică cu Dumnezeu, aude glasul Lui, primește cuvântul Său, primește putere și har dumnezeiesc, se transfigurează. Se întoarce lin către Dumnezeu și se străpunge la inimă. Când există mai puțină iubire și smerenie, pe postul 2, comunicăm mai puțin bine cu cele dumnezeiești. Când sufletul trece pe postul 3, nu se face deloc o comunicare bună, întrucât este plin de patimi, ură, vrăjmășii, nu poate prinde frecvența.

Să nu-L constrângem cu rugăciunile noastre pe Dumnezeu. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne scape de ceva, de boală sau altele, sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem de la El putere și întărire, ca să le răbdăm pe toate. Precum El bate cu noblețe la ușa sufletului nostru, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, și dacă Domnul nu ne răspunde, să contenim a mai cere. Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are El rațiunea Lui. Are și Dumnezeu ,,tainele”  Lui. De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaște toate ale vieții noastre și voiește totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu și lin, fără patimă și constrângere. Știm că trecut, prezent și viitor, toate sunt goale, descoperite și cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, ….nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Lui (Evr. 4, 13). Noi să nu stăruim; strădania aduce rău în loc de bine. Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să le lăsăm în voia lui Dumnezeu. Căci cu cât ,,vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează. Așadar – răbdare, credință și liniște. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și dacă este pentru binele nostru, ne va da ceea ce trebuie și când trebuie.

Ne vorbește Părintele Porfirie – Editura Egumenița

Cine nu iubeşte certarea sau sfatuirea, n-are minte.

Pe vârful limbii călăreşte satana.

Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.

Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie  curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.

Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/

Cert este ca nimic din toate acestea n-ar putea fi posibile daca noi am fi cu fata catre Dumnezeul cel Adevarat, daca nu ne-am inchina la dumnezei fauriti de mintile oamenilor. Se vorbeste atat de mult despre teoriile conspirative, despre aceste elite mondiale, manipulatori samd, dar acestia n-ar avea nici-o putere asupra oamenilor credinciosi cu adevarat si fideli lui Hristos si invataturilor lor. De cele mai multe ori vedem o abordare gresita fata de aceste lucruri deoarece se merge pe o lupta surda cu intunericul. Intunericul nu poate fi biruit tot cu intuneric, aici nu merge sintagma ,cui pe cui se scoate” deoarece intunericul nu poate fi biruit decat cu lumina, lumina Hristos Dumnezeul nostru. Se cauta tot felul de metode de lupta impotriva acestor conspiratii dar se uita esentialul – schimbarea sinelui in bine, atasarea fata de Dumnezeu si credinta lui cea adevarata, dobandirea Harului Duhului Sfant printr-o nevointa proprie plina de smerenie, sinceritate si devotament!

Tâlharul Pocăit

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.

“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Aşadar, a chemat la el pe toţi tinerii din împărăţie într-o anume zi, şi le-a spus:

- A venit timpul să mă dau la o parte şi să aleg următorul împărat. Am decis să aleg pe unul din voi. Iată cum va fi alegerea: vă voi da astăzi fiecăruia o sămânţă, însă una specială. Vreau să mergeţi fiecare acasă, să plantaţi sămânţa, să o udaţi, şi să va întoarceţi exact peste un an, aici, cu planta care a crescut din sămânţă. Atunci, voi judeca după plantele pe care le aduceţi, şi voi alege unul dintre voi. Acela va fi următorul împărat!

Printre băieţi era şi unul numit Petru, care si-a primit şi el sămânţă cuvenită. A mers acasă plin de elan şi i-a spus mamei toată povestea. Ea l-a ajutat să pregătească ghiveciul, să aleagă pământul, să planteze sămânţa şi s-o ude cu grijă. În fiecare zi o uda la timp şi urmărea dacă dă lăstari.

După vreo trei săptămâni, unii dintre băieţi au început să vorbească despre plantele lor. Petru continua să-şi verifice ghiveciul cu sămânţă, dar, nimic nu creştea.

Patru săptămâni, cinci săptămâni, şase săptămâni trecură. Tot nimic. Deja toţi băieţii vorbeau despre plantele lor iar a lui nici nu se ivise din pământ. Era tare abătut.

Au trecut şase luni şi tot nimic cu sămânţa lui. A înţeles ca dăduse greş. Toţi ceilalţi aveau copăcei şi plante înalte iar el…nimic. N-a spus nimic celorlalţi. Încă mai aştepta, oarecum.

A trecut şi anul şi toţi băieţii s-au înfăţişat înaintea împăratului. Petru n-a vrut să meargă cu ghiveciul gol, dar mama lui l-a încurajat s-o facă. La urma urmei era cel puţin sincer. Petru a simţit un gol imens în stomac, dar ştia în sinea lui că mama are dreptate. Aşa că a luat ghiveciul şi s-a dus la palat.

Când a ajuns acolo, a fost uimit de varietatea de plante prezentate de ceilalţi tineri. Erau frumoase, de toate formele şi mărimile. Petru si-a aşezat ghiveciul jos iar cei din jurul său au început să râdă. Unii îl compătimeau şi îi ziceau în batjocoră:

- Ei, cel puţin ai încercat şi tu!

Când a sosit împăratul, şi-a aruncat ochii peste mulţime şi i-a salutat pe cei prezenţi. Petru a încercat să se ascundă undeva în spate.

- Ce plante minunate şi ce flori atrăgătoare aţi crescut. Astăzi unul dintre voi va fi numit împărat!

Dintr-o dată, ochii suveranului au căzut pe Petru şi pe ghiveciul gol. A poruncit imediat gărzilor să îl aducă în faţă. Petru era îngrozit. Se gândea:

- Împăratul a văzut că sunt un netrebnic, căci sămânţa mea nu a rodit. Pentru nevrednicia mea, poate voi plăti cu capul.

Când a ajuns în faţă, împăratul l-a întrebat cum îl cheamă.

- Numele meu este Petru, a răspuns el cu teamă.

Toţi tinerii râdeau şi-şi băteau joc de el. Împăratul a cerut tăcere. S-a uitat la băiat şi a anunţat mulţimea:

- Iată noul vostru împărat. Numele lui este Petru!

Băiatul nu-şi putea crede urechilor: “Dar sămânţa nici nu crescuse. Cum putea să fie el noul împărat?”

Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis:

- Cu un an în urmă am dat fiecăruia dintre voi o sămânţă. V-am spus să o plantaţi, să o udaţi şi să o aduceţi astăzi la mine. Dar, eu v-am dat seminţe fierte care n-au cum să crească.

Toţi dintre voi – cu excepţia lui Petru – mi-aţi adus plante şi flori. Când aţi văzut că sămânţa nu creşte, aţi înlocuit-o cu alta, de la voi. Doar Petru a avut curajul şi sinceritatea de a se prezenta cu ghiveciul în care se află sămânţa dată de mine. De aceea, el este noul vostru împărat!

Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă.

Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.

Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.

Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.

Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.

Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti.

Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.

Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.

Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.

Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.

Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită.

Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună.

Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt.

Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi.

Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem.

Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile.

Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu.

Nu te poţi lua “la trântă” cu el fără “Doamne Iisuse.”, şi nu poţi zice “Doamne Iisuse.” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.

Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.

Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.

Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse.”, zi: “Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine“.

Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.

Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.

Prin nimic nu ne înbogățim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.

„Care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru”.

Cel ce lucreză mai neobosit și mai mult în această privință, acela este cel mai mare.

Așa cum într-o familie capul își ia asupră-și grijile întregii familii, iar cinstirea și întâietatea lui stau în ai odihni pe toți și a face în așa fel ca tuturor să le fie bine, și în obștea creștină cel ce voiește a fi cap trebuie să ia asupră-și, pe de-a-ntregul, grija ca toți să aibă mulțumire în Hristos în locul din obște pe care se află și în lucrarea pe care și-a ales-o.

Cel mai bine însă este așa:

leapădă orice gând de întâietate și pune în inima ta grija de a sluji cât mai mult binelui celor care te înconjoară, și vei fi mare în ochii lui Dumnezeu și poate că, deasemenea, în sufletul oamenilor.

Dacă toți mai marii ar face din acestă lege a lui Hristos lege a conștiinței lor, ce bunăstare și mulțumire s-ar înstăpâni îndată printre noi!

Din păcate însă, cei mai mulți dintre noi, ajungând în fruntea obștii, încep degrabă să se slujească pe sine și propriile interese, cerând mai întotdeauna slugi, în loc să slujească ei celorlalți; iar conștiința și-o amăgesc împlinindu-și cu bine treburile oficiale.

Din pricina asta sunt o mulțime de șefi, dar binele nu mai răsare printre noi și toate instituțiile bune nu aduc binele ce se așteaptă de la ele.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul (I Cor.4,1-5; Mt. 23,1-12).

Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.

Ascultarea să fie mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Să cultivăm energia voinţei.

Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.

Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.

Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.

Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi.

Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.

Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.

Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.

Înviind pe fiica lui Iair, Domnul „a poruncit cu stăruință” părinților ei „ ca nimeni să nu afle de aceasta”. Prin asta ni se arată: „Nu căuta slavă și urechea ta să n-o ciulești spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse”. Fă ceea ce te povățuiește frica de Dumnezeu și conștiința, iar vorbele oamenilor să-ți fie ca și cum n-ar fi. Fii cu luare aminte și la suflet: îndată ce se pleacă oricât de puțin spre laudele celorlalți, întoarce-l la rânduiala sa. Dorința ca oamenii să afle faptele tale bune se naște din dorința de a fi lăudat. Atunci când primești lauda, ți se pare că ți-ai atins țelul, iar asta taie râvna și curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare și laudele încetează. De aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui bune se trădează pe sine însuși. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc – cum să nu lauzi un lucru bun? Dar tu să nu ai gândul la laude, să nu le aștepți și să nu le cauți. Dacă îți vei îngădui să primești laude te vei strica de tot. Dacă îți îngădui o dată, îți vei îngădui și a doua oară și așa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru caută obișnuință – și vei ajunge iubitor de laude; iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor mai fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalți, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numește „a trâmbița înaintea ta”. Asta e și mai rău. Sufletul tău va deveni atunci ticălos, va alerga numai după strălucire mincinoasă, și de la el nu mai este de așteptat nici un bine.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul (Gal.2, 6-10; Mc. 5, 22-24, 35; 6, 1)

Măntuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Biruință bine-credincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește  și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău!

-România.Țara asta care, cândva, hrănea întreaga Europă, rămânâdu-i hambarele încă pline, care făcea atătea vinuri, că se învecheau până putrezeau și cădeau doagele butoaielor, șezând vinul apoi în cămașa lui, cum nota un cronicar al vremurilor bune.

Țara asta căreia Bunul Dumnezeu i-a dat de toate cu prisos, cum se face că a ajuns acum cenușăreasa lumii, aplicându-i-se dictonul tristelor istorii: ,,Săracă, țară bogată”?

-…Ne smerește Dumnezeu! Nu știe încă nimeni cu adevărat ce-i aici!

Cei care o vânează, îngenuchind-o spre a o silui la un mezat sau altul al neputințelor, sunt inconștienți.

Dacă ar lua  în calcul faptul că Dumnezeu ne-a așezat aici, fiind singurii care, de două mii de ani, nu ne-am clintit și că toți vecinii noștri ne-au găsit în aceste ținuturi. Că suntem singurii care nu ne-am inventat și n-am împrumutat credința, ci Dumnezeu ne-a formulat ca popor creștin, trimițându-l aici pe întâiul chemat la apostolie, făcându-l ,,Apostol al românilor”.

Dacă ar privi Cronologia Divină, ar înțelege că țara și poporul acesta sunt însemnate definitoriu de Dumnezeu, pecetluindu-i dintru început, inconfundabil, geografia și națiunea în chip treimic!

Trei zone: Moldova, Ardealul și Țara Românească, dotate fiecare cu câte o zestre egală în trei reliefuri – munți, dealuri și câmpii, sunt locuite de trei populații care, deși vorbesc trei dialecte distincte și definite, au înțelesurile comune și habitudinile specifice unui popor unitar.

Este însăși profunzimea formulei treimice: despărțită în unire spre a fi mereu unită-n despărțire!

România este singura zidire pământeană, din perspectiva unor riguroase cercetări, a cărei minunată arhitectură face ca toate apele ce-i izvorăsc, din toate cele trei zone, să se adune una-ntr-alta, vărsându-ise în cel mai mare fluviu european, care vine aici, se întregește cu aceste ape și făurește o deltă, ea însăși  fenomen unicat al Pământului.

Unicitatea lucrării lui Dumnezeu în această țară este continuă și la vederea tuturor!

Apele acestea care, de la mică la mare, se varsă în Marea cea mare, scaldă toate teritoriile, iar o dată pe an, de Sfânta Bobotează, sfințindu-se cu toatele, iarăși unic între toate țările creștine, ele sfințesc întreaga țară!

Au venit cândva, niște specialiști de la un institut internațional de cercetări, căutând să înțeleagă de ce legumele, fructele și cerealele românești sunt mai gustoase decât celelalte din lume, chiar și decât cele ale vecinilor noștri, de care ne despart doar niște linii formale, pământul fiind același.

După un an de studii și probe, rezultatele au fost superflue. N-au înțeles nimic. Nici nu aveau cum. Căci această taină a Sfințirii apelor ei n-o cunoșteau.

Toate acestea sunt, însă, de Dumnezeu rînduite de mii de ani, de la Sfânta Facere. Noi doar le subliniem acum, cu lumina cunoșterii, spre înțelegerea tuturor.

Dăm slavă și mărire, Domnului, îngenuchind, nu cum doresc obiditorii noștri, ci cu smerenie, murmurând:

„Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”

Dacă ar fi ruminat la toate acestea, cu înțelegere autentică, potentații tuturor vremurilor, s-ar fi dumerit că țara asta pravoslavnică, definită astfel  întru Divinitate, nu se poate trafica prin nici o bursă. Nu se poate pune zălog ori chezășie pentru nici un interes teluric și pasager. Ea nu a fost și nu va fi nicicând o piesă oarecare în vreun puzzle pastișat, pentru că este, prin toate ale sale, un întreg al Întregului Desăvârșit.

Istoria milenară ne arată că toți aceia care, indecent, aventuros, sau circumstanțial, au cutezat să-i maculeze, licențios, destinul, au plătit, mai curând sau mai târziu, ireconciliabil, tragic și inexorabil.

Țara aceasta este o icoană a tuturor sfinților, pictată cu sânge de martiri. Este o raclă uriașă, cuprinzând parțial sau în întregime moaștele înseși ale acestor sfinți. Este o smerită catedrală a lumii unde, neâncetat, Dumnezeu pogoară în fiecare zi cu toate Cerurile și, în marea taină a Sfintei Liturghii, săvârșită astfel, în monastiri și schituri, ne cheamă, veșnicindu-ne într-ale Sale: „Luați mâncați , acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor.”

„Nu te vei învrednici, însă, de dragostea lui Dumnezeu fără cunoștință, nici de cunoștință fără credință”. (Cuviosul Teognost).

LUCRAREA – Cornel Constantin Ciomâzgă (Editura Cartea Actuală-2004; pag.84-87)

 Doi ortodocşi americani au răspuns invitaţiei Ministerului Educaţiei din Rusia de a preda morala creştină în câteva închisori şi orfelinate ruseşti. Aşa au ajuns aceştia, plini de râvnă, şi în aşezământul cu peste o sută de copii abandonaţi (băieţi şi fete) unde l-au întâlnit pe Mişa, orfanul Domnului… Dar să-i lăsăm să-şi depene singuri povestea…

Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulţi dintre ei pentru prima oară – tradiţionala povestire despre Naşterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului şi despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem şi cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a şi născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii şi educatorii stăteau nemişcaţi, sorbindu-ne cu emoţie fiecare cuvânt.

După terminarea povestirii, am dat fiecărui copil câte trei bucăţi de carton, să facă din ele o iesle, oricât de primitivă. Fiecare copil a mai primit şi câte o bucată de hârtie galbenă, din nişte şerveţele pe care le adusesem cu noi, căci în tot oraşul nu se putea găsi nici un fel de hârtie colorată. Urmând instrucţiunile noastre, copiii au făcut fâşii hârtia galbenă, închipuind paiele din iesle. Câteva pătrăţele de stofă din pijamaua pe care o americancă o azvârlise la gunoi, la plecarea din Rusia, au fost folosite drept scutece pentru Prunc. Păpuşi cu chip de copil au fost decupate cu răbdare de pe foile colorate aduse de noi din Statele Unite. Orfanii erau foarte absorbiţi de asamblarea ieslei, iar noi ne plimbam printre ei, gata să-i ajutăm la nevoie.

Aşa am ajuns şi la măsuţa lui Mişa, un copil cam de 6 anişori, care tocmai îşi terminase treaba. Uitându-mă la ieslea lui, am tresărit de mirare, căci în ea nu era unul, ci doi copii!

Am chemat îndată translatorul, să-l întrebe pe Mişa de ce erau doi copii în iesle.

Mişa şi-a pus mâinile la piept şi a început să ne recite istoria naşterii lui Iisus, cu multă seriozitate şi acurateţe. Acest copil, care tocmai auzise pentru prima dată povestirea biblică de Crăciun, ne-a relatat foarte corect tot ceea ce auzise de la noi, până în momentul în care Fecioara Maria a pus Pruncul în iesle.

De aici încolo, Mişa a început să adauge de la el, fabricând un sfârşit propriu al povestirii!

 … Atunci, Fecioara Maria a pus pruncul în iesle. Iisus s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am o casă în care să dorm. I-am spus că nu am mamă, nu am tată, şi nici casă în care să stau. Atunci Iisus mi-a spus că pot să stau cu El. Eu însă i-am răspuns că nu pot sta cu El, pentru că nu pot să-I dau nici un dar, aşa cum I-au dat cei ce au venit să-L vadă. Eu însă îmi doream foarte mult să stau cu Iisus în iesle, şi m-am gândit că I-aş putea ţine de cald şi că ăsta ar fi fost un dar plăcut pentru El.

Şi L-am întrebat: < Dacă ţi-aş ţine de cald, ar fi un dar bun pentru Tine? > Şi Iisus mi-a răspuns: <Dacă îmi ţii de cald, ăsta este cel mai mare dar pe care mi-L poate face cineva.>

Atunci m-am culcat în iesle, lângă El, şi Iisus m-a privit şi mi-a spus că pot sta pentru totdeauna cu El.

Când Mişa şi-a terminat povestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji. Şi-a acoperit faţa cu palmele, şi-a pus capul pe măsuţă şi a tot hohotit de plâns, zgâlţâindu-şi umerii.

Micul orfan găsise, în sfârşit, pe cineva care-I promitea că nu-l va părăsi şi că va fi blând cu el, pe cineva la care ar fi putut sta pentru totdeauna…

(Material furnizat de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, din Washington D.C.)

“Lumea credinţei”, Magazin ilustrat – luna februarie 2004