Sentimentele de vinovăție, o temă foarte serioasă.
Sentimentele de vinovăție acționează ca o frână în curățirea sufletului de patimi și slăbiciuni?
Când devin acestea o stare patologică și cum poate scăpa omul de ele?
Este o temă foarte serioasă și din perspectivă psihologică, și din perspectiva duhovnicească, și din perspectiva realității cotidiene. Din perspectivă psihologică sunt foarte mulți cei care au sentimente de vinovăție. Aceste sentimente fie că sunt justificate fie că nu, există ca trăiri și-l chinuiesc pe om o viață întreagă și nu-l părăsesc pentru nimic în lume.
Aș adăuga că sunt alții care nu conștientizează că au sentimente de vinovăție, deși nu se simt bine, simt că nu sunt în regulă. Simt că ceva se întâmplă, că nu au înlăuntrul lor liniște, nu au pace, sunt mereu stresați. Așadar, nu-și dau seama că au sentimente de vinovăție, deși pot fi într-o stare înăbușită. Sunt copii, băieți, fete, care au avut în anii copilăriei lor unele experiențe urâte, care au creat sentimente de vinovăție. Au fost experiențe pe care au fost nevoiți să le trăiască singuri și le-au înăbușit. Ele se descoperă, la un moment dat, în stare înăbușită. Copilul nu este de vină nici pentru aceste sentimente, nici pentru faptul că le-a înăbușit, dar ele sunt înlăuntrul lui și-l influiențează pe dea-ntregul.
„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009
Lasă un comentariu