Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2010

O tinãrã stãtea si astepta avionul in sala de asteptare a unui aeroport mare.
Pentru cã trebuia sã astepte mult timp si-a cumpãrat o carte si un pachet de biscuiti.
Ca sã treacã timpul mai usor, s-a asezat in sala de asteptare VIP si a inceput sã citeascã.
Lingã ea, pe scaunul alãturat erau biscuitii si pe urmãtorul scaun era un domn care citea ziarul. 
Cind a inceput pachetul si implicit primul (mai mult…)

Read Full Post »

Read Full Post »

În localitatea Adana era o văduvă care avea un copil – Ioan îl chema- și pe care îl iubea foarte mult. Când a crescut puțin l-a dus la un cismar să învețe acel meșteșug. Copilul a stat la acel meșter o săptămână, după care a plecat acasă și i-a spus mamei sale: ,,Mamă, nu mai este nevoie să merg la cismărie, pentru că deja am învățat meșteșugul!” ,,Dar când l-ai învățat atât de epede?” L-a întrebat aceea. ,,Dacă vrei, îți pot arăta și ție cum se fac papucii, îi spune copilul. Iată, așa se taie talpa, așa se pune pielea, și călcâiul, așa se prind în cuișoare…”. Meșterul lui era foarte bun și a vrut să-l învețe pe Ioan meșteșugul cismăriei deoarece era orfan. Când a văzut că a trecut o săptămână (mai mult…)

Read Full Post »

Nu cumva Dumnezeu îngăduie totul spre binele nostru?

Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.

,,Lasă problemele. O să mă ocup eu de ele. Neglijează-le ca și când nu le-ai avea”, spun celui încărcat, ca să scape puțin de griji, de presiunea stări pe care o simte a mâhnirii pe care o simte. Cel care crede în aceste cuvinte, va primi mare ajutor. În mod funcțional, adică psihologic, cel care se încrede, scapă de griji. Făcând aceasta Hristos găsește sufletul liniștit, împăcat, netulburat și dăruiește din belșug Harul  Său.

Orice facem, facem în numele lui Hristos. Suntem adunați în numele lui Iisus Hristos. În locul de spovedanie în numele lui Iisus Hristos suntem adunați. Acolo este prezent Hristos. Dacă nu este prezent de ce să mai stăm acolo? Sau, dacă nu este aici prezent de ce mai stăm, de ce mai venim? Este posibil să nu fie, din moment ce ne-a făgăduit că o să fie? Uneori Dumnezeu manifestă nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fină într-un mod fin. Așadar de ce să ne înspăimântăm?

Va veni ceasul – nu știm când, depinde de atitudinea fiecăruia- când omul va conștientiza și va spune: ,,Dumnezeul meu, te-ai ocupat de mine în felul acesta! Ai rânduit să mă îmbolnăvesc, ai rânduit să am complexe, ai rânduit să am traume încă din anii copilăriei! Ai făcut acestea tocmai pentru  a mă împiedica să o iau pe un drum greșit!”

Omul se topește în fața iubirii lui Dumnezeu.

 „SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Sursa: aici

Read Full Post »

Câtva timp în urmă, la Olimpiada Handicapaţilor din Seattle nouă atleţi, toţi disabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m.

La semnalul starterului începură cursa, nu toţi alergând la fel, dar toţi cu dorinţa de a sosi şi de a învinge.

Alergau, dar, între ei, un băieţel căzu pe pistă, se rostogoli de câteva ori şi începu să plângă.

Ceilalţi opt îl auziră plângând. Încetiniră şi (mai mult…)

Read Full Post »

Copilul are nevoie de multă dragoste și afecțiune, precum și de multă povățuire. Vrea să stai lângă el, să-ți spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruți. Atunci copilul cel mic este câteodată neliniștit și face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în brațe, îl mângâie și-l sărută, se liniștește. Dacă de mic copil se satură de dragoste și afecțiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieții.

Astăzi însă, cei mai mulți copii îi văd pe părinții lor numai seara, pentru puțin timp, și astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinții care sunt învățători sau medici și se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se întorc acasă nu mai au afecțiune și pentru copiii lor. Sunt obosiți, căci li s-a terminat bateria. Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva și nu se ocupă deloc de copil, pe care, deși se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească și să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii și astfel sărmanii copii cresc lipsiți de dragoste. Sau vezi unele cadre militare, care, fiind obișnuite să dea pedepse severe soldaților atunci când nu se supun, vor să impună și în familile disciplina militară și astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau și câte o palmă pentru lucruri neînsemnate. La fel și unii judecători nu arată dragoste și afecțiune față de copiii lor, ci atunci când aceștia fac vreo poznă deschid și acasă proces. De aceea acești copii vor avea mai târziu probleme psihologice.

Viața de Familie – Cuv. Paisie Aghioritul – Ed. Egumenita

Read Full Post »

(Evr.9, 8-10, 15-23; Mc.8, 22-26)

Pe orbul din Betsaida Domnul nu l-a vindecat dintr-o dată, ci la început nedeplin, apoi deplin și abia atunci a început orbul să vadă totul limpede. De ce a făcut Domnul așa, numai El  știe. Noi însă vom trage de aici următorul învățământ: dacă Domnul a socotit că trebuie să vindece treptat vederea trupească, cu cât mai mult este nevoie de acest lucru în privința luminării ochilor noștri. În perioada patriarhilor, revelația dumnezeiasă avea un caracter foarte simplu; în perioada Legii, ea a devenit mai complexă și mai amănunțită; în perioada noastră creștină, ea este încă și mai amânunțită și mai înaltă. Dar lucrurile se termină, oare, aici? Pe pământ nu te aștepta la lucruri înalte, le vei afla dincolo. Doi Sfinți Apostoli ne încredințează de acesta:  Sfinții Ioan și Pavel. Acum vedem totul ca printr-un geam mat; dincolo, vom vedea totul limpede, însă și dincolo vor fi trepte ale luminării minții,  întrucât cunoașterea lui Dumnezeu nu are hotare. Pe pământ, revelația dumnezeiasă e încheiată; n-ai de ce să visezi la lucruri mai înalte; avem toate lucrurile care ne trebuie; însușește-ți-le și trăiește prin ele. Revelația creștină nu mai făgăduiește o nouă revelație, ci numai faptul că Evanghelia va fi cunoscută în întreaga lume, fapt care va însemna și sfârșitul rânduielii de acum a lucrurilor. Atunci, credința va slăbi, dragostea se va împuțina, viața va deveni o povară, și bunătatea lui Dumnezeu va pune capăt lumii.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

Într-o celulă de închisoare a fost împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns zero, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar după câteva clipe cineva a exclamat: „Acesta este căpitanul Traian”. El fusese unul din cei mai cruzi călăi. Arestase, bătuse şi torturase pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul său şi l-au întrebat cum de a ajuns să fie închis. Cu lacrimi pe obraji, el le povesti: „Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de 12-13 ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori, pe care mi l-a întins, spunând: „Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mămicii. În fiecare an, în această zi îi aduceam (mai mult…)

Read Full Post »

Apoi iti voi spune in mod direct ca machiajul este o revolta la adresa lui Dumnezeu, pe Care, poate, il mai accepti ca pe Creatorul vietii tale. Nu iti place chipul pe care ti l-a daruit; consideri ca stii ceva mai mult decat El si incepi sa retusezi. Dar in mod artificial, caci omul nu poate schimba in mod natural creatia lui Dumnezeu. Si o donare o face tot din ceea ce exista deja, dintr-un dat pe care oricum nu si-l poate explica.

Maicii Domnului nu a consultat niciun catalog de „frumusete”, nu a folosit machiaje mult prea costisitoare si mult prea false, nu si-a dezgolit nici macar parul inaintea oamenilor, dar a ramas cea mai frumoasa femeie din lume, cea mai cunoscuta frumusete a neamului omenesc. Daca sufletul tau nu este curat si frumos, atunci, oricat ai incerca, nici trupul tau nu va fi frumos. Cel mult va fi atractiv, sexy, dorit de cei ce nu mai vad decat trupuri si nu mai doresc decat trupuri. Ma gandesc si la un exemplu strict omenesc: actritele anilor ’40 aveau ceva aparte, care lipseste celor de azi… Aveau o frumusete aparte, o lumina in toata fiinta lor. Fara a se dezgoli si fara a provoca, iti „furau” atentia si simteai ca intr-adevar sunt deosebite.
Acest „ceva” lipseste astazi nu doar de pe ecrane, ci mai de peste tot! Goliciunea nu ne mai arata femeia, ci doar trupul ei. Nu ne mai pasa de lumina ochilor ei, de frumusetea chipului, ci dorim orbeste doar vederea sau posedarea trupului ei, goliciunea ei, care in zadar va incerca sa umple goliciunea trupului si a sufletului nostru. Dar ce facem daca femeia vrea ca toate acestea sa se intample? Ce facem daca ea isi doreste sa fie redusa la abjectul stadiu animalic? Ce facem daca pana si machiajul „netezeste” acest drum al atragerii barbatului in cursa mizera in care el sa doreasca trupul ei?
Sa ne gandim iar la Maica Domnului… imi vei replica ca altele erau vremurile si alta a fost cultura acelor vremuri… Va trebui sa intelegi ca nici eu nu iti propun sa umbli in pelerine kilometrice, acoperita cu valuri mult prea negre. Te invit la decenta, la modestie si la demnitate. Te invit sa nu te cobori la stadiul de „momeala” publica; stiu ca iti doresti recunoasterea frumusetii si a supletei corporale. Dar daca Cineva ti-a daruit un astfel de corp, atunci nu-l darui tuturor, oriunde si oricand.

Un mare sfant egiptean, Moise Arapul, s-a luptat zeci de ani cu o mare, cu o enorma ispita. In adolescenta lui, pe cand inca mai era la casa parintilor lui, inainte de a se retrage in pustiul Saharei, a vazut o fata. Erau impreuna la arat. Era o fata extrem de frumoasa, bine facuta, care, pentru ca era foarte cald, lasase cam mult la vedere. insa nu s-a intamplat absolut nimic intre ei. Poate ca a si uitat-o in scurt timp. Dupa ce s-a calugarit, deja fiind la o varsta inaintata, au inceput niste ispite groaznice, la prima vedere incredibile. In fiecare zi i se arata diavolul sub chipul acelei fete, i se aseza in brate si incepea sa-l mangaie, sa-l cheme la pacat, la desfrau.
Iar Sfantul Moise, cu lacrimi in ochi, se ruga lui Dumnezeu sa ridice de la el aceasta ispita, pentru ca de multe ori era la marginea disperarii. Doisprezece ani s-a luptat zi de zi cu aceasta vedenie demonica, cu aceasta invitatie la desfrau. El nu trebuia decat sa accepte in inima sa acest pacat si era de ajuns, pentru ca pacatul trupesc nu ar fi putut avea loc. Doisprezece ani a asteptat ca o simpla privire si un simplu gand pacatos sa-l paraseasca si sa nu-i mai chinuie trupul imbatranit.
Tu de cate ori te-ai pus in rolul acelei fete nepasatoare sau te-ai gandit la urmarile unei simple fapte tineresti?

De cate ori nu ai iesit pe strada sau aiurea mai mult dezbracata decat imbracata, poate chiar dorindu-ti sa atragi cat mai multe priviri si sa fii „mangaiata” de cat mai multi reprezentanti ai sexului opus? Nu te-ai gandit nici-o clipa ca exista si un desfrau al imaginatiei, poate la fel de murdar ca si cel trupesc? De cate ori nu ne expunem desfraului intelectual si moral al celorlalti, al privitorilor, al unor oameni pe care oricum nu-i cunoastem? Iti reamintesc ca Hristos a stat gol pe Cruce, dar nu putem sa-L reprezentam asa pentru ca mintea si inima fiecaruia dintre noi sunt prea imbolnavite de pacat, prea mult obisnuite cu dezgolirea celuilalt, cu folosirea celuilalt pentru placerea proprie.
Ochii nostri au uitat sa priveasca ca si ochii unui copil: acesta va umbla gol fara nicio problema si nu-si va imagina nimic pacatos in sufletul lui ce sta mereu asezat in bratele unui inger.
Daca inima ta este curata, atunci si imbracamintea ta va fi demna, netransformandu-se intr-un obiect al patimilor acestei lumi.

“Rugaciuni catre tineri”- Monahul Paulin –  Ed. Egumenita, 2008

Read Full Post »

O mare problemă, sentimentul că nu suntem înțeleși!

După câte am înțeles eu, la oamenii care au dereglări, fie că sunt mai vârstânci, fie că sunt mai tineri, cea mai mare problemă nu este doar ceea ce li se întâmplă, ci ceea ce-i face să sufere este sentimentul permanent că nu sunt înțeleși. Și au dreptate. Oricât de bine întenționat ai fi, oricâtă iubire ai avea nu poți intra în pielea celui care suferă. E de-ajuns să spui un cuvânt și i se va părea că-l batjocorești, că-l nesocotești. Cum să conlucreze  cu tine, cum să te asculte? Poate că acesta este cel mai rău lucru.

Sentimentul că nu este înțeles, că ceea ce trăiește el este înfricoșător în realitate nu există.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Read Full Post »

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a întrebat în zeflemea:

– Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb, căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate…

Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:

– Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?

– Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.

– Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.

Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze.

Read Full Post »

Parintele Savatie răspunde:

-Nu trebuie convins. Noi nu trebuie să convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni.
În cazul dat și-aceasta este o formă de deznădejde. Nu a celuia care se afla în păcat, ci a celuia care pune întrebarea. Pentru că noi, părelnic, nădăjduind pentru noi, începem să nu mai nădăjduim pentru alții. Dar atunci când noi ne pierdem nădejdea pentru aproapele nostru, noi iarăși gândim un dumnezeu care nu seamăna cu al nostru. Nu deznădăjduiți pentru aproapele vostru, pentru că este totuna cu a deznădăjdui pentru voi înșivă. Și socotesc că poate chiar este un păcat mai mare. Pentru că dacă noi păcătoșii am căpătat nădejde la Dumnezeu, cu păcatele noastre, cu trecutul nostru, și-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastră că ne-a chemat și ne poate ierta, și-a semănat, a născut în noi nădejdea, de ce să credem că pe celalalt Dumnezeu nu-l așteaptă, că nu-l va întoarce, că nu-l iubește la fel ca pe noi. Să nu judecăm. Din cauza judecății, avem această suferință nedreaptă. Lăsați-l! Are Dumnezeu lucrul și cu el. Rugați-vă ca și cum n-ați vedea păcatele lui, dar nu ca și cum, să nu le vedeți și să nu le socotiți păcate. Că stă cu desfrânații, că-i bețiv, că nu vrea să se roage, că nu ascultă. L-am judecat. Nu gândiți așa!
Pentru noi să socotim aceste păcate și să nu le facem, dar pentru alții, spuneți: “Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”. Asta-i rugăciunea pe care ne-a învățat-o Hristos pe cruce, să o urmăm! Rugați-vă așa pentru el, cu dragoste, cu nădejde în Cel care are putere să înalțe cele surpate și socotiți-vă că nu sunteți cu nimic mai bun decât el. Și-atunci rugăciunea voastră va avea putere și-l va ridica. DAR NICIODATĂ SĂ NU DAȚI SFAT UNUI OM PE CARE-L SOCOTIȚI MAI MIC ȘI MAI PĂCĂTOS DECÂT VOI, PENTRU CĂ SFATUL VOSTRU NICIODATĂ NU VA LUCRA, CI VA UCIDE.

Smerindu-ne putem ridica și pe alții, dar înălțându-ne, stricăm nu numai pe noi, dar totul în jur, și tot de ce ne atingem. Cu rugăciune, cu smerenie și cu dragoste toate sunt cu putință.

Read Full Post »

Read Full Post »

(Evr.11, 17-23, 27-31; Mc.9, 42; 10, 1)

 ,,Fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare”. Mai înainte de asta, Domnul a vorbit despre faptul că fiecare trebuie să fie gata la toate felurile de jertfe și lepădare de sine, pentru a rămâne pe calea cea dreaptă. Chiar dacă ceea ce jerfim ne este scump ca lumina ochilor sau ca mâna dreaptă, jertfa trebuie adusă fără vreo șovăială; căci dacă îți va părea rău că faci jertfa, și ca urmare te vei abate de la calea dreaptă la cea nedreaptă, vei fi silit să pătimești veșnic în viața viitoare. Așadar, fă jertfa care te întristează aici, ca să scapi de chinurile de dincolo. Fără a fi curățit aici prin foc, este cu neputință a te mântui de focul cel veșnic. Oricine vrea să fie mântuit trebuie să fie sărat cu foc, să treacă prin curățirea cu foc. Cu toții suntem datori, prin legea zidirii noastre, să ne aducem jertfă lui Dumnezeu; dar fiecare din noi este necurat. Așadar, trebuie să ne curățăm, pentru a face din noi înșine jertfe plăcute lui Dumnezeu. Dar când începi să te curățești, să smulgi patimile din suflet, te doare ca și cum ai fi ars cu foc. Această lucrare a curățirii de sine lăuntrice seamănă cu lucrarea focului ce curăță metalul. Metalul este nesimțitor. Dacă ar fi să capete simțire, ar simți și curățirea și arderea în același timp; așa se întâmplă și cu omul care se curăță pe sine. Trecând prin asta, se simte ca și cum ar fi mistuit cu totul de flăcări. Focul curățitor trece prin toate mădularele lui, așa cum sarea pătrunde ceea ce se sărează; și numai cel care se supune acestei lucrări devine jertfă adevărată, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, oricine are neapărată nevoie să fie sărat cu foc, așa cum în Vechiul Testament orice jertfă se săra mai înainte de a fi adusă ca ardere de tot. 

 Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

O femeie care era profesoara a venit nervoasa de la scoala. Se certase cu directoarea, care îi ceruse sa puna note mari unui elev foarte slab la învatatura. Femeia nu a acceptat asa ceva. Când a intrat în casa, a început sa se rasteasca la sotul ei. Acesta tacea si nu o contrazicea. La un moment dat, femeia a început sa îl certe ca nu cumparase fructe pentru copii.
Barbatul simti ca i se urca sângele în cap. De dimineata, femeia îi spusese ca va cumpara ea fructe, dar, din cauza supararii, uitase. Barbatul vru sa tipe la ea, dar îsi aduse aminte ca duhovnicul îl sfatuise sa spuna „Doamne miluieste” ori de câte ori era ispitit de mânie. Spuse o data rugaciunea, dar nu se simti mai linistit. Mai repeta de câteva ori rugaciunea si pâna la urma se linisti.
Când i-a trecut supararea, sotia si-a adus aminte cum au stat lucrurile. A venit la el si l-a luat în brate:
– Iarta-ma, am spus, ca iau eu fructe. Iarta-ma!
– Te iert, cum sa nu te iert, spuse sotul, mângâindu-i parul.
Noaptea sotia a visat înca o data discutia cu sotul ei. A vazut ca, atunci când ea tipa la el, un drac venea din ce în ce mai aproape de el. Îl vazu pe sot cum a început sa se roage si diavolul a plecat imediat.
Când s-a sculat, i-a zis:
– Nu am stiut ca te-ai rugat aseara când tipam la tine. O sa încerc sa ma rog si eu când o sa mai fiu ispitita de mânie…

Read Full Post »

Voi incerca sa atentionez asupra a ceea ce ne lipseste, asupra acelei „cumintenii” pe care nu o vom avea, oricate haine am pune pe noi, oricat de modern sau de in pas cu moda am dori sa fim.
Omul este singura fiinta care isi poate intelege frumusetea si care poate dori in mod constient sa fie si mai frumos. De fapt, fiinta aceasta numita „om” este singura cu adevarat frumoasa. Nimic nu ii lipseste si nimic nu ii mai trebuie adaugat. Orice schimbare, fie ea cat de mica, il transforma, il ridica sau il coboara intr-o ordine care nu ii mai apartine.
Frumusetea nu se cumpara, nu se negociaza: pur si simplu o ai sau nu. Orice incercare de a o imita incepe sa semene cu o simpla caricatura pe care o aduci propriului tau chip. A-ti modifica chipul incepe sa semene cu acel bal mascat la care iti pui o masca de circumstanta, cu care iesi in lume fara a fi tu insuti, fara a vrea sa fii tu insuti. Caci a te ascunde in spatele unei masti asezate dimineata de dimineata pe chipul tau, obligatoriu te va invata sa folosesti si acea dubla personalitate care caracterizeaza pe prea multi dintre noi. Fardul este un nou chip cu care vrei sa te prezinti in fata lumii; este o incercare de a fi „altfel”, de a schimba raportul tau cu ceilalti. Adica o stare de minciuna…
Mereu cautam sa placem celorlalti, mereu simtim nevoia sa iesim in evidenta. Nu are importanta cu ce risc. Trebuie ca mereu sa vedem ochii celorlalti atintiti asupra noastra, sa ne vedem mereu poftiti si invidiati chiar de ceilalti. Nu mai avem puterea sa ne cautam si sa ne judecam fiecare pe sine insusi, ci ochiul celuilalt a devenit masura vietii mele. Acelasi etalon josnic al celor multi, care obliga la o anumita talie, la o anumita inaltime, la o anumita lipsa a hainelor, care sa ascunda mai mult decat minimul necesar bunului simt. Poate ca nici macar atat.
De cum face primii pasi in viata, omul trebuie sa imite. Incepe cu papusa Barbie, care, pe an ce trece, este tot mai dezbracata si tot mai senzuala. Deci, primul etalon, primul model pentru fete; cat despre baieti, ei sunt ajutati sa isi dezvolte gustul pentru placere, pentru fetite cu fitze! Si nefericita sa fie fetita care are „blestemul” de a fi un pic mai plina, un pic mai bine facuta. Dar calvarul ei abia a inceput!
Cataloage tot mai pretentioase o invata cum sa se imbrace pentru a fi, de fapt, tot mai dezbracata. O invata ca haina nu trebuie sa ne faca, in ultima instanta, mai frumosi, ci trebuie sa „strige” dupa privirile celorlalti. Ceea ce trebuie sa se vada este corpul, trupul omenesc, care are enorma nevoie de placere. Iar haina este un adjuvant, un ajutor nepretuit. „Turma” impune copiilor nostri niste reguli prin tot felul de cataloage de moda; iar ei se supun mai mult inconstient, fiind chiar fericiti sa li se dicteze cum sa se imbrace… pentru a fi pe gustul lumii.
Vara este anotimpul in care moda scoate „carnea” pe piata; fiecare scoate la „taraba” ceea ce are mai bun, însa cine refuza acest joc risca sa fie scos din catalogul placerilor acestei lumi.
Am devenit nu oameni frumosi, ci picioare frumoase, sexy, care iti taie respiratia si demnitatea. Am devenit abdomene umblatoare, talii cu miscari provocatoare, care pur si simplu cheama pe cei doritori la placere. De mult timp fetele noastre au uitat ca ceea ce are omul unic si de neinlocuit este chipul si nicidecum picioarele. Am uitat sa privim ochii celuilalt si sa vedem chipul lui Dumnezeu in fiecare dintre noi. Dar vedem un chip care spune tot, un chip cu niste ochi din care de multa vreme a disparut Lumina lui Dumnezeu. Din nefericire ne-a intrat in reflex sa privim pe celalalt incepand cu mijlocul lui, cu talia lui.
Daca o fata a picat acest examen, nu mai are nici-o sansa in randul prea modernei noastre lumi. Ne dezbracam inainte de a fi „nevoie” sa fim dezbracati. Ne aruncam inconstienti in valtoarea unor patimi rusinoase, fara a calcula consecintele acestui fapt. Ne lasam pradati de privirile celorlalti, fara a gandi ca pacatul incepe mai intai de toate cu gandul, este facut mai intai de toate in inima. Nu intelegem ca majoritatea zdrobitoare a celorlalti nu va putea sa vada eul nostru, ceea ce suntem noi de fapt, privind goliciunea noastra, ci ne va transforma in simple obiecte de placere, in „actori” ale visurilor si ale imaginatiei lor bolnave, murdare si obscene.
Dar, din pacate, majoritatea tinerelor asta doresc de fapt. Isi doresc sa fie dorite.
In acest caz nu mai putem vorbi nici macar de acea superioritate pe care ar mai avea-o omul in fata unui animal. Atata timp cat iti transformi trupul in „poligon de tragere” prin patimi de tot felul, nu va trebui sa astepti decat clipa mortii. O clipa in care acest trup va sfarsi in mod jalnic, deplorabil, intr-o frumusete apreciata doar de viermi si de un pamant care ne niveleaza pe toti, fara diferentiere. (va urma…)

“Rugaciuni catre tineri”- Monahul Paulin –  Ed. Egumenita, 2008

Read Full Post »

Poate că astfel n-ai fi fost pe drumul lui Dumnezeu.

Stările acestea nu pleacă ușor. Nu sunt ca bolile trupești, să iei medicamente și să te vindeci. Acestea, în mare, depind de întreaga stare a omului care are probleme psihopatologice, depind de energia lui. Deseori, Dumnezeu iconomisește într-un fel anume lucrurile, pentru un motiv anume. Poate pentru ca omul să primească, o lecție! Cu cât omul întârzie să o primească, cu atât ele întârzie să plece.

Dumnezeu a îngăduit să ți se întâmple aceasta și, desigur, suferi. Aș vrea să-ți spun că n-ai fi fost pe drumul lui Dumnezeu dacă n-ai fi avut aceste patimi, dacă n-ai fi avut aceste stări psihopatologice. Spun aceasta nu pentru că veau să mă prefac că-l consolez pe cel în cauză care suferă cu adevărat. Cred, cu tărie, că așa stau lucrurile.

Omul are mereu tendința de a evada în diverse moduri, ca urmare Dumnezeu îl leagă și, vrând-nevrând, acesta stă aproape de Dumnezeu. Dar nu cu forța, Dumnezeu nu vrea să-l țină cu forța, însă știe că omul în cele din urmă  va vedea adevărul și va spune singur: ,,Dumnezeul meu, nu Ți-aș fi atât de recunoscător  dacă n-aș fi avut aceste stări, care m-au chinuit toată viața. Știu că de nu le-aș fi avut, nu Te-aș fi cunoscut și sufletul meu nu s-ar fi mântuit!”

Noi am trăit la țară. Îmi amintesc că vara duceam vitele la păscut. Deseori, le legam cu o sfoară de câțiva metri. Legam un capăt de piciorul vitei și pe celălalt de un țăruș. Asfel, animalul avea libertatea de a se mișca într-un perimetru de câțiva metri pătrați, pentru a paște. Făceam asta când era multă iarbă și când se aflau aproape ogoarele oamenilor și animalul liber putea provoca stricăciuni. Alteori, foarte rar, mai lăsam vitele libere, dar acest lucru era periculos. Ne puteam trezi dimineața fără ele.

Făceam și altceva. Legam picioarele din față ale animalului  cu o sfoară. Astfel animalul putea merge unde voia, avea o oarecare libertate, dar nu se putea îndepărta prea mult,  nu putea fugi. Era aproape cu neputință. Limitând în felul acesta libertatea animalului, eram siguri că va rămâne acolo unde l-am lăsat și nu-l vom pierde. Chiar și animalul domestic se obișnuiește și vrea să aibă un stăpân, fiindcă în felul acesta este sigur că-l va duce la iesle, îi va da să mănânce, îl va îngriji. Are această siguranță de aceea, oriunde s-ar duce se întoarce. Se întoarce acolo unde este învățat. Prin urmare, nu i-am făcut  rău animalului, i-am făcut bine. S-ar fi putut  îndepărta și l-ar fi mâncat lupii. 

. „SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
– Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
– Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte ?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
– Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară ? “Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine!”“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine.”
(Sfântul Vasile cel Mare)

Read Full Post »

Read Full Post »

Unii părinți îi constrâng peste măsură pe copiii lor și mai ales în fața străinilor. Se comportă de parcă ar avea un catâr, pe care îl bat cu varga ca să meargă drept înainte. Țin și frâiele în mână și îi spun: ,,Să meargă liber! Apoi acești copii ajung până acolo încât îi lovesc pe părinții lor. Astăzi  a venit o mamă cu copilul ei – un cogeamite flăcău –care era bolnav. ,,Părinte, ce să fac? mă întreabă. Copilul meu nu mănâncă și nici măcar nu vrea să ne mai vadă”. I-am spus ce să facă, dar aceea iarăși mă întreabă: ,,Părinte, ce să fac?”.

-Părinte, nu cumva nu a înțeles ce i-ați spus?

-Cum nu a înțeles? I-am spus așa: ,,Eu nici un ceas nu aș putea sta cu tine, cum dar să mai poată sta copilul tău? L-ai înnebunit! ,,Nu! Îmi spune. Eu îmi iubesc copilul”. ,,Cum îl iubești de vreme ce nu se odihnește lângă tine? Vrea să plece acasă, deoarece își dorește alt mediu. Când se află departe de voi, copilulse simte foarte bine. Faptul că nu vă vrea  arată că și voi sunteți de vină. Nu-l mai iritați. Îl nenorocești pe copil așa cum te porți cu el. Poartă-te cu el cu bunătate și răbdare”. După ce i-am spus toate acestea, mă întreabă din nou: ,,Ce să fac, Părinte, că nu ne vrea copilul?”. Cum să te poți înțelege cu ea? Copilul să fie sănătos, iar ea să-l considere nătâng. În cazul acesta mama suferă de vătămare de minte.

Read Full Post »

(Evr. 12, 25-26; 13, 22-25; Mc. 10, 2-12)

,,Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” Prin aceste cuvinte, Domnul a întărit căsătoria; singura pricină legiuită de despărțire pe care o arată este adulterul. Dar ce să fac, dacă am neplăceri în căsnicie? Rabdă. Avem în toate împrejurile porunca: ,,Purtați-vă poverile unii altora”; cu atât mai mult ar trebui s-o împlinească niște oameni atât de apropiați între ei, cum sunt soțul cu soția. Nedorința de a suferi face ca neplăcerile să pară mai mari decât sunt de fapt, iar fleacurile se îngrămădesc până devin un zid despărțitor. Dar mintea pentru ce ne-a fost dată? Pentru a netezi cărarea vieții. Înțelepciunea înlătură piedicile care apar în cale. Oamenii nu se despart din lipsa înțelepciunii lumești, ci mai mult din nedorința de a chibzui bine la starea de fapt a lucrurilor și încă în mai mare măsură din lipsa unui alt țel de viață afară de desfătări. Încetează desfătările, oamenii nu mai sunt mulțumiți unul cu celălalt și așa mai departe, până la divorț. Pe măsură ce țelurile pe care le au oamenii în viață devin din ce în ce mai greșite, pe atât devin mai dese divorțurile, pe de altă parte, concubinajul vremelnic. Iar izvorul acestui rău trebuie căutat în concepțiile materialiste asupra lumii și vieții.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

Povestea spune ca un rege african avea un prieten foarte bun din copilarie. Acest prieten avea obiceiul ca indiferent de situatia in care se afla (pozitiva sau negativa) sa reactioneze la fel: „E foarte bine!”   

 Intr-o zi, regele si prietenul sau se aflau la vanatoare. Prietenul incarca si pregatea armele pentru rege. Dintr-o greseala, o arma s-a descarcat si i-a retezat regelui buricul degetului mare. Examinand situatia, prietenul a remarcat ca de obicei: „E foarte bine!” . 

 La asta regele a replicat: „Nu, nu e bine deloc!” si a ordonat ca prietenul lui sa fie aruncat in inchisoare. 

 Un an mai tarziu, regele vana intr-o zona periculoasa. A fost capturat de canibali, care l-au dus in satul lor. L-au legat de un protap si se pregateau sa-l „prepare”. 

 Unul dintre canibali care vroia sa dea foc a observat ca regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstitiosi, aveau ca regula sa nu manance pe nimeni care nu era….intreg. In concluzie l-au eliberat pe rege.  La intoarcerea acasa, regele si-a reamintit de intamplarea de la vanatoare cand isi pierduse degetul si, cuprins de remuscari, a ordonat ca prietenul lui sa fie eliberat. 

 „Ai avut drepate”, i-a spus prietenului proaspat eliberat. „A fost foarte bine ca mi-ai retezat buricul degetului.” Si a inceput sa-i povesteasca patania cu canibalii.. 

  „Imi pare foarte rau ca te-am trimis la inchisoare atata vreme. A fost urat din partea mea sa fac acest lucru.” 

  „Nu „, a replicat prietenul , „Este foarte bine!”. 

  „Ce vrei sa spui cu asta, „Este foarte bine?!?” Cum poate fi bine sa-ti trimiti prietenul la puscarie un an?”. 

  „Daca n-as fi fost in puscarie, as fi fost cu tine.” 

  Indiferent in ce situate te afli, depinde de tine si de atitudinea ta daca este o situatie buna sau una rea.

Read Full Post »

La începuturi Religia era și mama eticii și mama tehnicii. La începuturi religia era un izvor ce venea din străfunduri și țâșnea cu putere, etica era un râu dătător de viață, iar tehnica forma canale, prin care apa era dusă înspre toate locurile vieții omenești. Dumnezeu a dăruit oamenilor legea credinței, legea posesiunii și legea tehnicii.

Urmând îndrumarea nemijlocită a Domnului, Noe a construit o arcă și cu ea a făcut una dintre cele mai lungi călătorii din istoria navigației.

Datorită inspirației divine, Vesalail era plin de Duhul Sfânt, de înțelepciune, întelegere clarviziune și orice fel de artă, putea lucra aurul, argintul, bronzul, putea tăia pietre prețioase și copacii pentru orice.(Ieșire 31, 2-5)

Tot așa și Templul lui Solomon, una dintre străvechile minuni ale lumii, a fost ridicat de către oamenii inspirați de Duhul lui Dumnezeu și învățați de mâna Domnului (Imp. 3,6). Așa spune Sfânta Scriptură.

Așadar, cauza credinței adevărate, precum și a cunoașterii de către oameni a științei tehnice a fost Dumnezeu.Atât cât au simțit prezența lui Dumnezeu peste ei(..) oamenii au dedicat toate realizările lor tehnice lui Dumnezeu, Creatorul și Însuflețitorul lor.

Apoi meseriașii și specialiștii au fost cuprinși de mândrie și au început să-și atribuie în exclusivitate realizările propriilor mâini (si clădirile și obiectele meșteșugărești și invențiile) și să le folosească cu intenții rele. În așa fel tehnica a fost cuprinsă de umbra blestemului.

Mulți se plâng. Mulți spun că tehnica modernă este vinovată de toate nenorocirile lumii. Dar are oare tehnica vreo vină? Sau poate vina o poartă cei care creează și dirijează această tehnică?

Are oare vreo vină crucea de lemn, dacă e răstignit cineva pe ea? Sau ciocanul dacă un vecin va sparge cu el capul altui vecin? Tehnica nu deosebește binele de rău. Aceleași țevi pot fi folosite și pentru transportarea apei de izvor și pentru evacuarea murdăriilor din closet. Răul nu vine de la tehnica moartă ci de la inimile moarte ale oamenilor.

Etica noastră evanghelică e neschimbătoare, iar tehnica se schimbă. Etica e stăpâna iar tehnica servitoarea ei. De aceea tehnica trebuie să fie controlată de etica. Valorile eterne se află în sfera eticii nu în sfera tehnicii. Îi este greu poporului care vede scopul vieții umane în tehnica și iți jertfeste munca istovitoare doar in scopul dezvoltarii tehnicii târând in urma sa etica, asa cum Ahile târa in urma lui trupul neinsufletit al lui Hector legat de car, sa inteleaga acest lucru. Unui astfel de popor ii va sta in putere sa-si infrumuseteze orasele cu oase de elefant si cu aur, facandu-le sa semene cu palatele regale ale poporului din Israel. Dar in orasele lor vor locui Ahabii si Izavelii, iar ultimul cuvant il vor avea nu oamenii ci câinii(III Regi 22, 38).

Nu e greu sa faci o alegere intre bun simt si maiestrie. Un om cu bun-simt dar fara maiestrie e pretuit mai mult decat unul dibaci, dar lipsit de bun-simt.Tehnica schimba atitudinea omului fata de natura, dar nu pe cea fata de om si de Dumnezeu. Cine gandeste altfel acela pune pret mai mult pe lucruri decat pe persoana, iar pulberea o crede mai de pret decat sufletul. Groaznica tragedie a vremurilor noastre consta in razboiul oamenilor cu Dumnezeu.

Dumnezeu doreste sa ridice persoana umana deasupra fapturilor necuvantatoare, iar oamenii vor sa inece persoana proprie, dar si Persoana lui Dumnezeu, egalandu-le defapt cu lucrurile.Multi dintre oamenii care nu au experienta morala si spirituala isi fac din tehnica contemporana un idol, in fata caruia se inchina si cheama toata popoarele sa aduca jertfe acestui idol, ceea ce nefericitele popoare sunt nevoite sa o faca. Cate jertfe, cat sange!

Doar un surd nu aude cum etica face apel catre generatia noastra, inabusind zgomotul armelor: Nu ati ales calea cea dreapta oameni! Aceasta cale duce spre Taramul Inaccesibil, de unde nu exista cale de intoarcere!

Read Full Post »

 

Ce este inima?

,,Inima este simțirea, inima este voința omului, inima este mintea omului. Inima este acestea trei la un loc, toate într-o unire nedespărțită. În Sfânta Scriptură însă, precum și-n textele Părinților găsim cele trei cuvinte având același înțeles. De multe ori și cuvântul ,,suflet” are înțelesul de ,,inimă”.

,,Când avem un simțământ intens înăuntru nostru, cu siguranță este manifestarea inimii noastre. O dorință puternică, bună sau rea, o tristețe, o dezamăgire, un murmur tainic, o dispoziție bună sau rea. O participare afectivă, o mare bucurie sau o mare tristețe, lucruri cu imediată rezonanță și în inima noastră trupească care o pot face să sufere grave vătămări din pricina intensității lor. Când facem ceva cu pasiune lăuntrică, când suferim înăuntru nostru din acastă cauză, atunci suferă și inima. Aceasta se întâmplă, de exemplu, când ne rugăm lui Dumnezeu, cerându-i ceva cu multă ardoare. De asemenea, se întâmplă acelora care iubesc intens fie pe Dumnezeu, fie vreun om. Suferă inima sau se bucură inima. Se mâhnește inima. Se înseninează și nădăjduiește. În toate aceste situații avem participarea celor trei puteri amintite mai sus: și a simțirii, și a voinței, și a gândirii. Poate însă să obiecteze cineva zicând că mintea nu poate fi și inimă, de vreme ce atunci când zicem minte obișnuim să înțelegem creierul.

Însă după Sfinții Părinți ,,mintea noastră se află cu ființa în inima noastră și întrebuințează creierul ca organ al exprimării ei.”Aceasta au susținut-o Părinții neptici ai pustiei, precum Sfântul Grigore Palama, și ,,această învățătură a fost întărită de autoritatea hotărârilor sinodale ale Bisericii din Constantinopol”.

,,Gândurile, deci sunt născute cu adevărat de minte, de puterea rațională, care însă nu se găsește în creier, ci în minte, care se află cu ființa ei în inimă, de unde ies, vin și sunt prelucrate în creier”.

Inima de carne nu poate gândi. Gândurile sunt produse de minte, care este o putere a sufletului omenesc. Când Domnul nostru Iisus Hristos spune că ,,…din inimă ies: gândurile rele,…” (Matei 15, 19) se referă la mintea care se află cu ființa în inimă și produce gândurile.

Părintele arhim. Spiridonos Logothetis, dă în continuare un exemplu pentru înțelegerea celor spuse: ,,petrolul este creat în adâncul pământului, în niște rezervoare naturale subterane. Ceva asemănător se petrece și cu gândurile. Se nasc în adâncul inimii (Proverbe 19, 21), acolo unde se află mintea ca un zăcământ izvorâtor de gânduri, ca și petrolul din zăcămintele naturale. Pe urmă, din minte, gîndurile sunt prelucrate de creier, ca într-o rafinărie care le prelucrează. La fel cu petrolul care, odată ieșit la suprafață, este depozitat în tancuri, este prelucrat în rafinării și preluat mai apoi de noi spre folosință.

În adâncul pământului există și alte lucruri în afara zăcămintelor naturale de petrol, există straturi de roci, pământ, magnă, apă, ș.a. Așa și în adâncul inimii există și altele în afara gândurilor. Există sentimentele, dorințele, hotărârile, există multe alte puteri ale sufletului”.

,,Nu este mintea, strict vorbind, inimă, nici inima nu este doar minte. Mintea este conținută în inimă, care este mai cuprinzătoare decăt mintea, ce naște de fapt gândurile.”

,,Din profunzimiile inimii (Mintea 15, 19; Facerea 6, 5), din mintea care are ființa în inimă, răsar gândurile bune sau rele. Și atunci când spunem că trebuie să fim atenți la gândurile noastre, înțelegem că trebuie să le întâmpinăm acolo unde se nasc, în inimă. Și dacă sunt bune, să le lăsăm să iasă, să le urmăm spre depozitele și laboratoarele creierului. Și dimpotrivă, dacă sunt rele, să le omorâm în locul în care s-au născut: în inimă, în partea inimii care se numește minte”.

Afectele și sentimentele bune sau rele, se nasc în inimă și de acolo tind să iasă la suprafață, în viața noastră. (va urma…)

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Read Full Post »

Din iconomia lui Dumnezeu stările psihopatologice se află în plin avânt.

V-ați referit la stările psihopatologice. V-aș ruga, dacă se poate, să reveniți la tema aceasta și să ne explicați cum îl pot ele influența pe om, în ce măsură și cât poate fiecare din noi să conștientizeze starea în care se află și să se războiască cu ea? Ce se întâmplă în cazul în care starea psihopatologică are legătură  directă cu tot parcursul religios al omului și cu percepția lui? Nu cumva este bine să se depărteze oarecum de viața pe care o duce, de viața ,,bunului creștin”? Personal mă simt foate bine când nu mă străduiesc să fac pe buna creștină. Ce lucru bun poate  ieși din asemenea stări? De ce este nevoie ca omul  să aibă atâta durere în viața lui pentru niște stări pe care, fără să vrea, le are în suflet?

Fiecare om, în funcție de experiențele traumatizante pe care le are din anii copilăriei, făurește  în sine stări care influențează caracterul și comportarea sa generală. Ajungând la o vârstă mai coaptă, când încearcă să se cunoască pe sine și să afle cauzele din care izvorăște comportamentul său și elementele caraterului său, descoperă ecourile complexelor create de experiențele sale traumatizante. Se simte, așadar, victimă și inferior tuturor și cu cât aceaste stări lucrează mai mult în el, cu atât se simte mai nedreptățit și victimă. Alteori se închide în el și devine agresiv. Înțelege că aceste lucruri nu pot fi depășite de unul singur, fără ajutorul lui Dumnezeu și al duhovnicului său.

Menționați orice ne poate ajuta la înțelegerea acestei teme.

                                ***

Aceste teme nu sunt simple teme psihologice. Și dacă ar fi doar teme psihologice nu trebuie nu să le vedem doar psihologic, ci trebuie să le vedem întru pronia lui Dumnezeu, întru iconomia lui Dumnezeu, întru dobândirea mîntuirii noastre.

În primele trei secole Dumnezeu a îngăduit ca aproape  toți creștinii să fie prigoniți. Nu le avea Dumnezeu pe toate în mâinile Lui? Nu putea Dumnezeu să rânduiască lucrurile astfel încât creștinii să fie recunoscuți de la început pentru a nu fi prigoniți și a nu mucenici? Dumnezeu a socotit că acest lucru trebuia să se întâmple, că era neapărat necesar. Și oricât ar părea de ciudat, aceasta i-a ajutat pe mulți să se mântuiască și să se sfințească. Dacă viața Bisericii ar fi început  normal fără asemenea dificultăți, mulți dintre cei  care s-au sfințit poate că nu s-ar fi sfințit; mulți dintre cei care s-au mântuit, poate  că nu s-ar fi mântuit!

Mai târziu Dumnezeu a făcut altceva. În zilele noastre, cred că Dumnezeu a îngăduit ca stările psihopatologice să se afle în plin avânt. Pare că Dumnezeu le-a sădit, le-a împrăștiat printre noi. Dar nu este așa. Noi, oamenii le creăm. Dumnezeu doar le îngăduie, le iconomisește.

În urmă cu cincizeci de ani s-a terminat cel de-al II-lea Război Mondial. Ce măcel a fost atunci. Incredibil! Putem spune că acesta a fost din pricina lui Dumnezeu? Putem spune că a scăpat de sub controlul lui Dumnezeu și s-a întâmplat acel rău cumplit? Dumnezeu a lăsat să se întâmple. Oamenii le-au făcut, Dumnezeu a lăsat doar să se întâmple. Și eu cred, nezdruncinat, că atunci când vom pleca din acestă lume, dacă Dumnezeu ne va învrednici să mergem acolo unde sunt cei mântuiți, vom găsi mulți care vor spune: ,,Eu sunt aici în rai, m-am mântuit pentru că s-a întâmplat acel război înfricoșător și am îndurat multe suferințe.” Altul ne va spune că  fost în lagărul de concentrare, altul  ne va spune că s-a aflat de nenumărate ori în primejdie de moarte, altul că a petecut ore, zile, luni, sub teroarea fricii și a greutăților. Toate acestea au contribuit la mântuirea lor și la sălășuirea lor în rai.

Așadar, cred că Dumnezeu a iconomisit ca în zilele noastre stările psihopatologice să se afle în plin avânt. Sunt mulți chinuiți de asemenea stări.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

La un dineu, printre musafiri, se găsea şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
-De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea ?
-Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum ?
-Cum de unde ? Simt gustul zahărului.
-Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” Sfântul Isaac Sirul

Read Full Post »

Aceasta este practica virtuților!

Avva Haralambie avea să-mi spună când m-a primit în peștera lui, ospătându-mă cu fagure sălbatic și cu rouă nevăzută de lumină, că un studio al unui institut celebru, a relevat, în 1863, că ochiul omenesc secretă șapte tipuri de lacrimi. Fiecare tip de lacrimă, având în compoziția sa douăsprezece săruri. Dintre aceste douăsprezece feluri de săruri, știința academică nu deslușește nici astăzi decât nouă feluri la fiecare tip. Pe celelalte trei le indentifică, dar nu știe ce sunt. Alți cercetători au încercat să obțină, cu persuasiune, rezultate și definiții mai precise, dar n-au reușit să le descopere nici măcar pe cele nouă. S-a ajuns într-un final la înțelegerea acceptată că cele trei săruri neindentificate țin de taina lui Dumnezeu încă nedezvăluită, definind astfel fiecare tip de plans. Căci unul este plânsul de bucurie, altul plânsul  de necaz și ciudă, altul plânsul de durere, plânsul  de milă, plânsul de dor, plânsul de pocăință și, în sfârșit, plânsul  străpungerii, al revigorării duhovnicești, plânsul mângâierii Duhului Sfânt.

Doamne, Cel ce ai primit lacrimile păcătosei și ale lui Petru și pe vameșul, care dintru adânc a strigat, l-ai îndreptat, și pe mine, cel ce cu umilință cad înaintea Ta, îndură-Te Mîntuitorule, și mă mântuiește!” (Rugă după a douăsprezecea catismă)

LUCRAREA – Cornel Constantin Ciomâzgă (Editura Cartea Actuală3C-2004; pag.130)

Read Full Post »

Inima omului-centru de sinteză și taină a vieții.

,,Problema inimii este pasionantă, tulburătoare și neelucidată de cunoașterea umană. Filocaliile subliniează acest caracter de taină al inmii omenești, ca de altfel a întregii vieți omenești și al omului însuși. Obiectul analizei acestei literaturi duhovnicești sunt adâncurile și abisurile vieții sufletești și religioase, legate de mister. Taina omului este, în ultima analiză, taina inimii sale și a bogatului ei univers”.

În antropologia creștină ascetică, inima este sinteza și centrul ființei umane, a funcțiilor și facultățiilor spirituale omenești. Adâncul ei, consideră Sfântul Marcu Ascetul, este mintea, tronul sau locul în care Se sălășuiește prin Botez, Hristos Domnul și Duhul Sfânt. Inima iarăși este numită de acești părinți: ,,centrul nostru cel dinlăuntru”, spre deosebire sau în contrast cu ,,omul cel dinafară”, care este trupul”.

,,Inima exprimă în sinteza filocalică, întreaga ființă umană. Fie că vor să delimiteze o funcție a aparatului psihic uman, fie că vor să definească global constituția omenească, Părinții filocalici o numesc ,,inimă”.

Dacă până la părinții Isihaști, accentul cădea pe rolul inimii de sediu al sentimentelor și al voinței sau cel mult de organ al unei cunoașteri imperfecte, isihasmul asociază inima cu noțiuni teologice înalte precum ,,chip al lui Dumnezeu”, loc al îndumnezeirii”

Fiind de natură spirituală, inima se află la hotarul dintre Dumnezeu și noi”. ,,Inima devine în spiritualitatea răsăriteană, loc al sinelui uman, al e-ului, dar nu izolat, solidar, autarhic, ci al sinelui ca facultate sintetizatoare a întregului dinamism uman, legat de transcendent”. (va urma…)

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Read Full Post »

(Evr.11, 8; 11-16; Mc.9, 33-41)

Mântuitorul dă un copil ca pildă de credință și viață. Simplitatea credinței naște simplitatea vieții, iar din amândouă ia naștere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsați raționalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare și îndreptățindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filozofarea deșartă strigă întotdeauna: ,,Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsați-mă pe mine și o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele”. Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a poruncit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul  trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. Îndată ce se apucă să legiuiască, născocește aiureli îngrozitoare, strică și rânduielile morale, și pe cele religioase, și pe cele lumești, și pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minții libertatea de a se înălța fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: ,,Ascunde-ți-vă puțin până ce va trece”. Atunci când clocotește samavolnicia minții, cel mai bine este să te ascunzi în simplitatea credinței. În vreme de furtună este mai bine să stai acasă și să nu ieși, nădăjduind în tine însuți, să te lupți cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii minții nu este bine să te lupți cu ea și să pui mâna pe arma filozofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinței este mai bună decât filozofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoșă, și nu vei fi biruit.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata pe perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta..
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. „Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: „Centrala.”.
„Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
„Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
„Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
„Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…
„Nu,” – i-am raspuns. „M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
„Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
„Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel,” -spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia… M-a ajutat si la matematica…
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat „Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, „De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, „Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta.”
Alta data la telefon, „Alo, Centrala!”
„Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. „Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea… „Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format num arul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:”Alo Centrala!”
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. „Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: „Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, „Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, „Deci tu esti, intr-adevar,” – i-am spus. „Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
„Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, „daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
„Cu placere,” – mi-a spus ea. „Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la „Informatii”.
Am intrebat de Sally.
„Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
„Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”
„Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, „Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?” „Da.” – i-am raspuns.
„Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era, „Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva!
A cui viata ai atins-o astazi?

Read Full Post »

Read Full Post »

Din ,,paza minții” (Trezvia Minții) trebuie să ne supraveghem mintea și să îndepărtăm cât mai repede cu putință orice gând rău. Toți avem putere să facem această nevoință, adică să ne smerim și să înlocuim gânul cel rău cu gândul cel bun. Însă trebuie să dorim acest lucru.

Datorită firii căzute și a ispitelor diavolești, în mintea noastră, care se află cu ființa ei în inima noastră, pot intra și gânduri diavolești. Însă nu  trebuie să le lăsăm să-și facă cuib, ci să le îndepărtăm prin rugăciune și să le schimbăm și să le schimbăm în gânduri bune.

Pentru că mântuirea creștinului ortodox înseamnă curățire de păcate și de patimi și sfințire a trupului și a sufletului,trebuie ca mintea să se adune cu gândurile sale din cap, în inimă, ca să-și vadă păcatele și asfel să se smerească și, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să se curățească de ele. Așadar diavolul va căuta să risipească mintea noastră, prin gîndurile sale, în exterior ca să judece și să se împărtășească cu păcatele altora, pierzând astfel și vremea mântuirii.

Pentru ca diavolul să nu găsească mintea noastră goală și să-și semene răutățile sale, creștinul trebuie să aibă mintea ocupată tot timpul cu gânduri bune și să se roage. De aceea, căutați să vă recăpatați inima și simplitatea de copil și să priviți cu ochi buni și gânduri bune totul!

Dacă nu primim gânduri rele și noi înșine nu gândim rău, ci pentru orice ni s-ar spune și orice am vedea vom avea gânduri bune, atunci mintea și inima noastră se vor curăți și ne vom elibera de gândurile cele rele. Vor mai exista gânduri rele semănate de diavoli, însă ele nu se vor mai lip

Sfântul Isaac Sirul ne învață că întristarea minții (pentru neputințele noastre) și smerenia ridică pe cel neputincios la nivelul faptei bune.

Dacă ne smerim și avem gânduri bune, ne vom mântui prin rugăciunile sfinților și ale oamenilor virtuoși.

Deci să facem cu toții o fabrică de gânduri bune în mintea noastră, având ca temelie credința în Dumnezeu și smerenia. În acest fel, darul Duhului Sfânt se va pogorî în inima noastră, în familia noastră, la locul de muncă și în țara și viața noastră va fi o prăznuire duhovnicească.

Altfel, prin gîndurile noastre rele, vom permite diavolilor să intre în noi și să lucreze prin noi, iar viața noastră va fi un iad pământesc plin de necazuri și de păcate.

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune:

,,Omul bun din visteria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din visteria cea rea a inimii lui scoate ce este rău. Că din prisosul inimii îi grăieșt gura” (Luca 6, 45).

Putem să asemănăm viața  aceasta pământească cu un câmp cu flori felurite și foarte frumoase, pe care  oamenii și diavolii au semănat necurățiile lor. Dacă avem inimă bună și curată, vom fi ca albina și ne vom hrăni cu nectatul duhovnicesc. Iar dacă vom fi pătimași și răi la inimă, ne vom hrăni ca musca, cu răutățile din lada de gunoi.

Scopul acestor rânduri sunt din rațiuni duhovnicești. Cu atăt mai mult cu cât științele medicale contemporane au ajuns la concluzia că multe din suferințele și bolile omului de azi pornesc din psihicul labil, din sufletul său răvășit și împrăștiat, din gândurile sale, nu întotdeauna bune și curate.

Gândurile sunt rădăcinile sau temelia vorbelor și faptelor și după modul în care gândim, trăim și acționăm cel mai adesea.

Scopul este de a ne deprinde să gândim bine, pentru a trăi o viață curată și mântuitoare. (va urma…)

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Read Full Post »

Cine îndrăznește?

Un psiholog sau un psihiatru va vedea lucrurile în baza științei lui și-l vom vedea preocupându-se să decurce ața încurcată de pe ghem, deși, cel mai bine ar fi să o arunce. Același lucru se întâmplă cu stările confuze. Acestea sunt de aruncat, dar omul le ține în sine mult timp.

Da, dar cine le va arunca? Cine va îndrăzni să facă aceasta? Numai acela care crede în Dumnezeu, acela care se va hotărâ să se dăruiască pe sine lui Hristos, acela care va vrea să trăiască în el Hristos, să fie cârmuit de Hristos. Acela va avea îndrăzneala, acela va avea curajul să le arunce. Altfel, se va lupta să le țină în el și-și va pierde timpul chinuindu-se să le descurce. Este adevărat că psihologii și psihiatrii de multe ori descurcă lucrurile. Nu totdeauna însă. În afara faptului că oferă o oarecare odihnă omului, o anumită ușurare, o normalizare, dacă privim lucrurile duhovnicește, omul nu se folosește. Acționează doar ca să se afle în treabă.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot:
– Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi Evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. De atunci şi până acum peste tot există răul şi oameni răi.
Preotul îi arătă acestui fabricant de săpunuri un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse:
– Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Peste tot există mizerie şi oameni mizerabili în lume.
– Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă se aplică în practică, dacă-l foloseşti.
Preotul îi răspunse:
– La fel e şi cu creştinismul! Avem Botezul și Mirungerea prin care omul se spală de toate păcatele și se îmbracă într-un om nou. Avem Botezul Lacrimilor – pocăința – și oamenii nu vor să se folosească de ea. Avem Taina Marturisirii prin care omul poate să-si recapete haina botezului. Avem Sfântul Maslu prin care oamenii se pot vindeca de bolile trupești și sufletești. Avem multe Taine în creștinism dar dacă oamenii nu vor să le ia în seamă – vor rămâne asemenea copilului acestuia care nu vrea să folosească săpunul dumitale ca să fie mai curat. Multe feluri de săpun avem dar trebuie folosit!

Read Full Post »

Nu este nimeni pe pamant asemanator cu femeia cea rea de gura si nici o fiara nu este intocmai cu femeia cea inselatoare. Cine este mai rau, intre cele cu patru picioare, decat leul? Sau ce este mai cumplit decat sarpele, dintre taratoare. Si, totusi, nimic nu sunt toate acestea, fata de femeia cea rea de gura. Si, marturiseste, despre cuvintele mele, chiar Inteleptul Solomon, zicand: “Mai bine este a vietui cu leul impreuna, sau cu sarpele in pustie, decat a trai cu femeia cea rea de gura si certareata”. Sa nu socotesti ca Solomon a zis acestea fara de minte, pentru ca, si din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, in groapa, leii s-au rusinat, iar, pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona in pantece l-a pazit, iar Dalila, pe barbatul sau Samson, tunzandu-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii si viperele se temeau de Ioan Botezatorul in pustie, iar Irodiada, la ospat, i-a taiat capul. Corbii, pe Ilie, in pustie si in munte, il hraneau, iar Isabela, dupa darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotarase sa-l dea. Si ce zicea ea: “Asa sa-mi faca mie Dumnezeu si acestea sa-mi dea mie, daca maine, in acelasi ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor ucisi”. Si, temandu-se, Ilie a fugit, in pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie. Cel ce ploaia a toata lumea o purta pe limba sa si foc din cer a pogorat si morti a inviat. O, cat de rea este arma cea ascutita a diavolului! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel bland s-a inselat si l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Inteleptul Solomon, aducandu-l la calcare de Lege.

Femeia cea fara de rusine nu se sfieste de nimeni; nici pe preot nu cinsteste, nici de levit nu se rusineaza, nici de prooroc nu se teme. O, ce rautate. Femeia cea rea este mai rea decat toate rautatile. Daca este saraca, pe toti ii osandeste. Sau, de are bogatie, pe toti ii ocaraste. Indoita este rautatea si grea este viata, neimblanzita este fiara. Eu am vazut vipere neimblanzite, imblanzindu-se, si lei si ursi si rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea, niciodata nu se imblanzeste. Mai bine este a bate fierul, decat a invata pe femeie rea. Deci, sa stiti aceasta, ca, cel ce are femeie rea, si-a luat plata pentru pacatele sale, pentru ca femeia rea niciodata nu se smereste. Fiind pedepsita, se indraceste, laudata, se inalta si nu stie sa pazeasca obiceiurile dragostei.

Read Full Post »

Studiind istoria neamului omenesc, vom vedea că ceea ce s-a făcut fără smerenie și fără binecuvântare lui Dumnezeu s-a construit greu, cu mari jertfe umane și materiale și a dispărut, cu îngăduința lui Dumnezeu, repede.
Unde este astăzi marele imperiu sovietic, unde este marele Imperiu Roman, unde este al III-lea Reich german, Imperiu Austro-Ungar, unde sunt industria și agicultura comunistă…? Praf și cenușă!
Dar Sfânta Scriptură ne spune că ,,Pomenirea drepților e cu laude dar numele necredincioșilor se stinge” (Proverbe 10, 8). Bisericile construite de voievozii noștri, victoriile dobândite cu ajutorul lui Dumnezeu împotriva dușmanilor sunt pomenite din neam în neam. Pentru că tot ceea ce se face cu smerenie și binecuvântarea harului dumnezeiesc are veșnicie.
Motivul principal pentru care mulți români nu au verticalitate și nu sporesc nici duhovnicește, nici material este că nu gândesc creștinește și că au mintea întunecată și plină de gânduri rele, omenești și diavolești.
Dumnezeu vrea, însă, mai înainte de toate , schimbarea minții noastre, dintr-o minte mândră, întunecată și pină de gânduri rele, într-o minte smerită, luminată de darul Duhului Sfânt și plină de gânduri bune.
Dumnezeu vrea ca noi să avem ,,inimă curată” (Psalm 50, 10). Iar inima este curată atunci când nu îngăduim să treacă prin mintea noastră gândurile rele.
Când gândim rău, permitem diavolului să intre în noi și să lucreze prin noi. Pentru că diavolul, vrăjmașul mântuirii noastre, mai întâi îl bombardează pe creștin cu gândurile cele rele, apoi îl atacă și-l robește cu păcatele. Dar dacă ne vom apăra cu gândul cel bun și cu rugăciunea, diavolul nu va mai putea să ne strice mintea și să ne robească în păcate.
Din calitatea gândurilor pe care le avem, putem să vedem starea noastră duhovnicească, deoarece noi judecăm lucrurile după curăția noastră sufletească. Iar dacă nu avem curăție lăuntrică, vom trage concluzii greșite și-l vom nedreptăți pe semenul nostru.
Prin gândurile pe care le avem față de aproapele împiedicăm venirea harului  dumnezeiesc și lăsăm pe diavol să lucreze liber asupra noastră. Pentru că din minte, gândurile rele se pogoară în inimă și-l fac pe om fiară.
Nu ajunge numai rugăciunea pentru a ne curăța mintea. Nu ne vom folosi duhovnicește dacă ne rugăm zile întregi, iar în minte avem gânduri rele față de semenul nostru. Pentru că după cum puțin oțet strică tot vinul tot așa și un gând rău va strica starea noastră duhovnicească. Deci curăția sufletească trebuie să pornească de la găndurile noastre bune.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune că: ,,Cea mai bună lucrare a creștinului este să-și facă o fabrică de gânduri bune”.
În această fabrică din mintea sa, creștinul trebuie să fabrice gânduri bune și să transforme gândurile rele în gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare.(va urma…)

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Read Full Post »

(Evr.10,35; 11, 7; Mc.9, 10-16)

Istoria își urmează cursul și hotărește implacabil , s-ar părea, evenimentele particulare. Cât n-a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mântuitorului!… Până la urmă, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au proorocit, Ioan, și-a ce-a ieșit? Cu Ioan ,,au făcut ce-au vrut”; și Fiul Omului a fost batjocorit și chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi întrerupt: el și-a luat dreptul său. Așa trage mereu toate după sine cursul istoriei. Acum se pune întrebarea: ,,Unde e libertatea? Și ce fel de libertate este asta, dacă lucrurile decurg în acest fel? Nu este decât o iluzie”. Așa gândesc de obicei fataliștii; însă această curgere a evenimentelor nu este dirijată decât în aparență; în realitate, toate evenimentelor din lumea omenească, atât generale cât și particulare, sunt rodul acțiunilor libere ale omului. Starea generală decurge astfel fiindcă așa vrea majoritatea, iar starea particulară intră în acord cu majoritatea, fiindcă așa vor cutare și cutare individ. Avem dovada în față: în sânul unei stări generale rele putem afla aspecte particulare bune, și în sânul unui rău general putem afla aspecte particulare rele. Și mai mult: în sânul unei stări generale temeinic închegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare, care crescând și întărindu-se din ce în ce mai mult, răstoarnă starea generală de mai înainte și îi iau locul. Aceste aspecte particulare sunt însă rodul libertății. Ce are creștinismul în comun cu caracterul general al vremii în care s-a născut? El a fost semănat de o mână de oameni care nu erau ieșiți din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a întărit și a devenit o problemă generală a omenirii de atunci. Și totuși, el a fost rodul libertății. La fel și în direcția cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui, s-a pervertit: în locul Evangheliei au început să învețe cele ale păgânilor și să împrumute obiceiurile lor și așa s-au pervertit. La fel va fi și la noi: am început să luăm lecții de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul și am adus la noi duhul lui. Totul se va sfârși prin aceea că vom cădea, asemenea lui, din adevăratul creștinism. Dar toate acestea nu îmiedică în nici un fel lucrarea libertății: dacă vom vrea, vom goni întunericul venit din Apus; dacă nu, firește că ne vom scufunda în el.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

 

O fată se văita tatălui său că nimic nu-i ieșea bine.
Nu știa cum să facă să avanseze și ea în viață, și se considera învinsă de ostacolele ce-i apăreau mereu.
Era obosită să lupte fără a obține nici un rezultat.
Avea impresia că de fiecare dată când rezolva o problemă, apărea alta.
Tatăl său, un bucătar iscusit, a adus-o la serviciu cu el.
A luat 3 oale și le-a pus cu apă la fiert.
Când a început să fiarbă apa, a pus morcovi într-una, ouă în alta și în ultima niște cafea.
Le-a lăsat să fiarbă fără să spună un cuvânt și surâdea fetei lui.
Fata aștepta cu nerăbdare, întrebându-se ce vroia să facă tatăl ei.
După 20 de minute tatăl a stins focul.
A scos ouăle într-un castron, a scos morcovii într-o farfurie și la sfârșit a pus cafeaua într-o ceașcă.
Privindu-și fiica a întrebat-o: Dragă, ce vezi aici?
“Ouă, morcovi și cafea”, a răspuns ea.
I-a spus să atingă morcovii. Ea i-a atins și a observat că sunt moi.
Apoi i-a cerut să ia un ou și să-l curețe de coaja. Atunci ea a observat că e foarte tare.
După care i-a cerut să guste din cafea. Și ea a început să râda și să soarbă lichidul parfumat.
Surprinsă și intrigată l-a intrebat pe tatăl său: Bine! Ce semnificație au toatea acestea, tată?
Atunci el i-a explicat că cele 3 elemente au înfruntat aceeași adversitate: Apa fiartă.
Doar că au reacționat complet diferit.
1. Morcovii s-au înmuiat și au devenit ușor de sfărâmat.
2. Ouale au devenit foarte dure.
3. În schimb cafeaua a schimbat apa.
Care din aceste elemente te crezi tu? Când adversitatea bate la ușa ta, cum răspunzi?, și-a întrebat fata.
Ești un morcov, care pare tare, dar, când fatalitatea și durerea te ating, te înmoi și iți pierzi tăria?
Ești un ou care începe cu o inimă maleabilă, cu un suflet candid, dar după un necaz mai mare, după un eșec sau după lovitură puternică, devine dur și inflexibil?
Pe din afară nu te schimbi, dar pe dinăuntru sufletul si inima se împietresc?
Sau ești un grăunte de cafea? Ce face grăuntele de cafea?
Cafeaua schimbă apa fiartă, elementul care-i cauzează durerea.
Când apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasă cea mai bună aromă și savoare.
Îți doresc să ajungi ca grăuntele de cafea, ca atunci când valurile înfierbântate ale vieții vor izbi în vasul inimii tale, să poți reacționa pozitiv, fără să te lași învinsă de circumstanțe și să faci în așa fel ca totul în jurul tău să se amelioreze!
Îți doresc ca întotdeauna să fie o LUMINĂ în fața drumului tău și a persoanelor care te înconjoară!
Iți doresc ca întotdeauna să poți iradia cu forță, dragostea, credința și nădejdea ta, optimismul și bucuria de a trăi “dulcea aromă de cafea.”
Lasă să iasă din tine tot ceea ce ai tu mai bun! Toate necazurile și tot ceea ce ți se pare în prima fază un blestem lasă-le să-ți devină o binecuvântare.
Întotdeauna omul în necaz își caută mai lesne legătura cu Dumnezeu, este mai atent la viața sa, pentru că-și dorește din plin „ajutorul de la Domnul, Cel ce a făcut Cerul și Pământul”.
Niciodată să nu-ți pierzi nădejdea!
…Și lasă ca fiertura acestei vieți să scoată din tine aroma bunătăților, sădită de Dumnezeu în tine – grăuntele Lui!

Read Full Post »

Sceneta ruptă din realitate!

Read Full Post »

Astăzi, deși există numeroase probleme și necazuri, noi înșine ne creăm nefericirea și suferința prin propria noastră minte întunecată de păcate și de gânduri rele. Suntem stresați, plini de griji, furioși, emotivi, tulburați, neliniștiți, nesiguri, complexați, pesimiști, răutăcioși, dezbinați și nu ne bucurăm din toată inima de succesele și relizările, ci mai degrabă de insuccesele și nerealizările semenilor noștri, din cauza păcatelor și a războiului pricinuit de gîndurile cele rele.
Sunt numeroși creștini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, fac milostenie…), dar direcția este stricată și se prăbușesc. Iar dacă repară  direcția, adică, vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în gânduri bune, atunci vor merge ușor și sigur pe calea mântuirii.
Cu alte cuvinte, rău gândești, rău vorbești și rău vei face.
Pentru că din minte, gândurile omenești și diavolești se pogoară în inimă și-l fac pe om fiară. Gândul, vorba și fapta cea rea se întorc amplificate împotriva autorului lor.Iar dacă gândești bine, de bine vei vorbi și bine vei face. Pentru că din minte, gândurile bune omenești și îngerești se pogoară în inimă și-l fac pe creștin înger. Dacă vrei să faci rânduială în viața ta, trebuie să-ți faci mai întâi ordine în mintea ta.
Pentru ca un creștin să vadă și să priceapă lucrarea dumnezeiască, el trebuie să aibă ochiul sufletului (mintea) curat și curăție lăuntrică. Pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: ,,Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat…” (Matei 6, 22-23).
Iată de ce același lucru pentru un creștin este binecuvântare, iar pentru altul, nenorocire. Pentru că fiecare îl explică potrivit cu gîndul său (bun sau rău), iar aceasta va depinde de curăția lăuntrică a fiecăruia, pentru că fiecare lucru poate fi văzut fie din latura cea bună, fie din cea rea.
Spre exemplu, în loc să învățăm din experiența celorlalți și să facem ceva bun acționăm pentru a distruge, cheltuind energie, sănătate și timp, iar apoi ne  bucurăm de insuccesele și necazurile lor. Construiește cineva o casă frumoasă, iar cei care îl zavistuiesc, în loc să învețe din experiența lui și să construiască o casă mai frumoasă, îndemnați de diavol, își consumă toate puterile ca să-l disrtugă.
Trebuie să amintim aici un lucru foarte important: tot ceea ce face se fără credință în Dumnezeu și fără smerenie este deșertăciune și goană după vânt. (va urma…)

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Read Full Post »

Ghemul de ață încurcat.

Eu mă tem de unele lucruri, așa cum mă tem de lucrarea pe care o face un psihiatru. Nu că aș tăgădui lucrarea  pe care o face un psihiatru. Psihiatrii și psihologii se ocupă cu diferite probleme, caută, cercetează și nu spun neadevăruri, spun lucruri existente, concrete, dar deseori lucrarea lor, seamănă cu un ghem de ață încurcat.

Atunci când cineva pierde un ghem de ață și îl găsește pisica și se joacă cu el toată noaptea, o mare parte din ață se va încurca. Este o zădărnicie și o pierdere de timp să se apuce cineva să descurce ața încurcată de pisică. Poate că cel mai corect ar fi să taie ața încurcată și să o arunce.

Multe lucruri din lăuntrul  nostru pe care le simțim confuze și încurcate și nu le dăm, nicicum, de capăt se comportă cam fel. Nu trebuie să te ostenești să le decurci, ci mai degrabă să le lași să plece. Și să  vrea cineva, nu le poate descurca. Trebuie să țină cont de ele, să meargă până la un anumit punct, să facă diagnosticarea, apoi să acționeze ca un teolog, ca un om credincios al lui Dumezeu, ca un cunoscător al Evanghieliei, ca un cunoscător al luptei duhovnicești.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

5.- DONAREA DE SÂNGE

În urmă cu mai mulţi ani, la un mare şi important spital din oraş fu adusă pentru tratament o fetiţă numită Maria. Ea suferea de o ciudată şi rară boală, al cărei unic tratament era, după câte se ştia, o transfuzie de sânge de la frăţiorul ei de numai 5 ani. Acesta, la rândul lui, supravieţuise în mod miraculos aceleiaşi boli, şi dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Prin transfuzie, Maria se putea vindeca şi salva.

Medicul îi explică situaţia micuţului ei frate Andrei, şi îl întrebă dacă el ar fi de acord să-i doneze sângele sorei lui. Doar pentru un moment, Andrei păru că reflexionează profund, înainte de a suspina adânc şi de a spune, încet, dar hotărât: Da, o voi face, dacă asta o salvează pe Maria!

În timp ce transfuzia era în curs de desfăşurare, Andrei se afla întins pe un alt pat, liniştit şi zâmbitor, alături de sora lui. Personalul medical îi urmărea pe amândoi cu atenţie, şi observa cu bucurie cum Maria, încet-încet, redobândea o culoare sănătoasă şi vie în obraji. În acea clipă însă, chipul lui Andrei începu să se stingă, apoi deveni palid, iar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Îl privi pe medic şi, cu voce întretăiată, îl întrebă: “Iar eu… când voi începe să mor?”

Copil fiind, el nu îl înţelesese pe medic. El credea că urma să-i dea tot sângele său sorei lui jertfindu-și viața. Şi, de fapt, el chiar i-l dădea. Căci cine învață să moară mereu pentru fratele lui, nu va muri niciodată!

 

TRĂIEŞTE-TI ZILELE CU CREDINŢĂ, DRAGOSTE ŞI PACE ȘI ÎNTRU BUNĂ NĂDEJDE!

RELAȚIA TA CU APROAPELE ESTE TESTUL TRECERII ÎN ÎMPĂRĂȚIA VEȘNICĂ!

IUBIREA APROAPELUI PRESUPUNE MAREA IUBIRE DE DUMNEZEU!

RELIGIA CREȘTINĂ ESTE O RELIGIE RELEVATĂ PERSONAL DE DUMNEZEU-OMUL HRISTOS, NU ESTE O INVENȚIE OMENEASCĂ, EA NE ÎNVAȚĂ SĂ DOBANDIM FERICIREA VEȘNICĂ – IMPĂRĂȚIA CERURILOR ÎNCĂ DE AICI DE PE PĂMÂNT! AMIN!

Read Full Post »

Câți creștini nu se rușinează a face sfânta cruce în preajma celor străini?

Read Full Post »

Din înțelepciunea Sfântului Grigore Teologul

,,Toate lucrurile de aici sunt pentru oameni osteneală, toate sunt înșelăciune, fulg care este purtat de vânt încolo și încoace, umbră și nălucire. Sunt rouă, vânt, pană, abur, scânteie, vis, curgere de râu, urmă de corabie, cenușă, roată care se învârte neâncetat. Toate sunt asemenea unor cilindri care se rotesc mereu: anotimpuri, zile, nopți, vremurile de osteneală, mâhnire, bucurie, boală, căderi, nenorociri. Nu există nimic mai nestatornic ca lucrurile omenești”!

,,Iscodim unul păcatele celuilalt nu pentru ca să plângem pentru el, ci ca să-l clevetim, nu pentru ca să-l vindecăm, ci ca să-i adăugăm și alte răni și pentru ca rănile aproapelui să le facem o justificare a propriilor noastre răutăți”.

Să nu dorești slava deșartă, deoarece este mai bine să fii cineva, decât să crezi că ești. Dacă ești nesățios, să nu urmărești slava omenească, căci cu ce se folosește maimuța atunci când aude că este numită leu?

,,Nu cunoști cât de mare este acest dar al lui Dumnezeu – TĂCEREA. Să vorbești numai atunci când ai de spus ceva mai bun decăt tăcerea. Să iubești viața liniștită în care mai de preferat este tăcerea decît cuvântul”.

,,Nu-ți întinde mâinile tale la Cer, ci la mîinile săracilor. Dacă îți vei întinde mâinile tale la cele ale săracilor, vei apuca vârful Cerului”.

Read Full Post »

(Evr.8, 7-13; Mc.8, 11-21)

Domnul a trecut împreună cu ucenicii de cealaltă parte a mării, iar aceștia uitaseră să ia pâine. N-aveau cu ei decât o pâine și se gândeau cum se vor descurca. Cunoscând gândurile lor, Domnul le-a amintit de săturarea celor patru și celor cinci mii de oameni, insuflându-se prin aceasta nădejdea neclintită că lângă El nu vor muri de foame, chiar de n-ar fi avut cu ei nici măcar o pâine. Câte griji nu pricinuiește fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însuflețirea și întărirea și le culege sufletul din cugetarea cu înțelegere la ceea ce s-a mai întâmplat și înainte cu noi și cu alții. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viața sa de izbăviri neașteptate din necaz sau de întorsături neașteptate spre mai bine ale vieții sale. Atunci când te frământă gîndurile negre cu privire la viitor, întărește-ți sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Și în ziua de azi, ca și în vremurile de altădată, Dumnezeu le rânduiește spre binele nostru. Reazemă-te pe El și încă dinainte de a te izbăvi din nevoi, îți trimite liniștea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. ,,Pe cel ce nădăjduiește spre Domnul, mila îl va înconjura.” Dovezi ale acestui lucru afli în Sfintele Scripturi, în Viețile Sfinților, în viața ta și în viețile cunoscuților tăi. Cercetează-le și vezi vedea ca-ntr-o oglindă că ,,aproape este Domnul tuturor celor care Îl caută pe Dânsul”, iar frica pentru soarta ta nu-ți va tulbura sufletul.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși

Read Full Post »

4.- UN AJUTOR ÎN PLOAIE

Era aproape de miezul nopţii. O femeie în vârstă, de origine afroamericană, se afla pe o autostrada din Alabama, cu maşina defectă şi înfruntând o furtună înfricoşătoare. Motorul se oprise şi nu mai pornea defel, iar ea, disperată, trebuia neapărat să plece către destinaţie. Udă de sus până jos, se hotărî să oprească prima maşină care ar fi trecut pe acolo.

Un tânăr de rasă albă se opri să o ajute, în pofida tuturor conflictelor care marcaseră anii ’60, între albi şi negri. Tânărul o luă şi o duse într-un loc sigur, o ajută să ia legătura cu cine trebuia, şi apoi o urcă într-un taxi. În disperarea ei, femeia părea jenată că nu-i poate mulţumi cum se cuvine. Îşi notă adresa tânărului, îi mai mulţumi o dată, şi plecă.

Şapte zile trecuseră, când în casa tânărului se auzi soneria de la intrare. Spre surpriza lui, un televizor color de mari dimensiuni îi fu livrat direct, printr-o companie de transport. Avea un bileţel, special lipit pe ambalaj. În el scria: “Profunde mulţumiri pentru ajutorul tău de pe autostradă. Ploaia nu numai că mă udase până la piele, dar îmi înecase şi sufletul. Atunci ai apărut tu. Mulţumită ţie, am putut ajunge la căpătâiul soţului meu care agoniza, cu doar câteva clipe înainte ca el să-şi dea duhul. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru ajutorul pe care mi l-ai dat şi pentru binele pe care îl faci celor din jur, dezinteresat. Cu sinceritate, soţia celui ce a fost Nat King Cole.”

NU AŞTEPTA NIMIC ÎN SCHIMB, ŞI VEI PRIMI!

Read Full Post »

Îndreptățirea de sine, judecata, osândirea si prostia, toate la un loc!

Read Full Post »

Din înțelepciunea Cuviosului Antonie cel Mare

Cea mai mare lucrare a omului este să-și asume păcatele în fața lui Dumnezeu și să aștepte încercările până la ultima suflare.

Nici un neispitit nu va intra în împărăția cerurilor. Îndepărtează ispitele și nu va fi nici un mântuit!.

De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos.

Se apropie vremea când oamenii vor înnebuni, iar dacă vor vedea pe cineva sănătos la minte, se vor năpăstui asupra lui strigându-i:,, Ești nebun”, pentru că nu-i ca ei.

Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama.

Cine bate bucata de fier, mai întâi socotește ce-o să facă din ea: o seceră, o sabie, o secure. Tot așa și noi trebuie să vedem după ce virtute tânjim, ca să nu ne chinuim degeaba.

Am văzut toate mrejele dușmanului întinse pe pământ și suspinând m-am întrebat: cine oare ne va scăpa din ele? Și am auzit un glas spunându-mi: SMERENIA!

Oriunde mergi, ține-l pe Dumnezeu în fața ochilor tăi! Orice faci, urmează mărturia Sfintelor Scripturi! În orice loc te așezi, nu-l părăsi degeaba! Păzește aceste trei porunci și te vei mântui!

Read Full Post »

Older Posts »