Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘frica’

Sărut mâna, Măicuța mea

Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ți șoptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist și de îndurerat pentru că vrei să mă omori, crezând că-ți sunt o povară…Dar tu nu știi cât e de greu să nu-ți aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îți văd chipul tău, măicuță dragă.

Cît aș vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, liniște, pace și bogată dragoste!

Ce puternici am putea fi împreună și cum am învinge toate necazurile și mai ales ce frumoasă ar fi viața alături de tine!

Aș vrea și eu să mă pot bucura de (mai mult…)

Read Full Post »

Cum pleacă cugetele?

Când cineva nu face pact cu diavolul sau se întâmplă ceva și se căiește numaidecât, îl izgonește pe vrăjmaș și acela nu poate face rău sufletului său. Prin urmare, pleacă și cugetele. Pentru aceasta trebuie să fii smerit, să crezi în Hristos și să le aștepți pe toate de la Hristos.

Omul mândru, iubitor de sine căruia îi este frică de moarte, îi este frică să nu-și piardă viața, să nu piardă bunătățile vieții este unealta diavolului și diavolul face tot ce dorește din el. Prin urmare, se agață de el, apoi vin și cugetele, iar omul spune: ,,Iată, nu mai pot să le alung!” Nu există ,,nu pot!”. Dacă iei atitudinea corectă, acestea vor pleca singure.

Cineva are multe baloane umflate și ține în mână ața de la (mai mult…)

Read Full Post »

Este bine ca omul să nu dea nici o importanță cugetelor, oricare ar fi acestea. Fie că sunt bune fie că sunt rele. Fie sunt cugete care aduc tulburare, neliniște, groază; fie sunt cugete care aduc plăceri, bucurie și altele asemenea.

Atunci când vin cugete de frică, de lașitate, de groază omul trebuie să fie atent la rugăciune. Cînd începe să se roage, este posibil ca, dacă nu se roagă corect, să înrăutățească și mai mult lucruruile care se petrec înlăuntrul lui.

Sfatul este să nu facă nici rugăciune. Să spunem că cineva este stăpânit de frică. Începe să se roage: ,,Doamne, Iisuse Hristoase miluiește-mă!”, dar rostește rugăciunea menținând frica. (mai mult…)

Read Full Post »

Sfantul Teofan Zavoratul
Sfantul Teofan Zavoratul

(I Tes. 3, 9-13; Lc. 11, 34-41)

„Luminătorul trupului este ochiul”, iar luminătorul  sufletului este mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem  limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, știm cum și încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu și cu aproapele și privitor la felul în care trebuie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simțirea Dumnezeirii, cerințele conștiinței și așteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem și cunoaștem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărățește frica de Dumnezeu, curăția conștiinței și libertatea față de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conștiința șchioapătă de amândouă picioarele și sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede și stăpânește. În această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înțelegerea i se rătăcește, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă. Împrejurările îi dau brânci și el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu știe ce a făcut până în clipa de față, ce este el acum și cum se va sfârși calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă își orânduiește viața  cu chibzuință, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conștiinței, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieți și nu se cufundă în cele ce cad sub simțuri,înaripându-se cu nădejdea fericirii veșnice și desăvârșite. Ca atare, vede limpede în toate îmrejurările vieții și totul este luminos pentru el ca și cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei (Lc. 11, 36).

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

Sf.Teofan Zavoratul
Sf.Teofan Zavoratul

(Efes. 2, 19; 3, 7; Mc. 11, 11-23)

Smochinul acoperit de frunze este arătos la vedere, dar nu s-a învrednicit de bunăvoința Domnului, fiindcă nu avea roade; iar roade nu avea fiindcă nu avea putere lăuntrică de rodire. Câți asemenea smochini nu sunt în viața duhovnicească! La arătare totul e frumos, dar înăuntru, gol. Sunt oameni cumpăniți, cinstiți și toate faptele creștinești le împlinesc; dar duhul vieții în Hristos Iisus nu-l au; ca atare, nu au roade vii, iar ceea ce e în ei doar pare roadă, însă nu este. Dar în ce stă duhul vieții în Hristos Iisus? La asta vom răspunde: o parte e de la Domnul, o parte e de la noi. De la Domnul este puterea de rodire în sine; al nostru este doar locașul primitor al acestei puteri. Pentru acesta din urmă să te îngrijești mai mult.

Rădăcina este simțirea că fără Domnul pieri, și te prăpădești. Astfel vei dobîndi în toată viața ta, în toate faptele și ostenelile tale, inimă înfrîntă și smerită. Mai departe, dat fiind că viitorul este necunoscut, iar vrăjmașii sunt mulți și poticnirea este cu putință în orice clipă, vin frica și cutremurul care însoțesc lucrarea mântuirii, împreună cu strigarea neâncetată: „cu judecățiile pe care le știi, mântuiește-mă”.

Vai celui care se reazămă pe altceva decât pe Domnul; vai și celui care s-a ostenit pentru altceva decât pentru Domnul! Întreabă-te pe tine însuți, omule care te-ai ostenit cu faptele socotite ca bineplăcute lui Dumnezeu: pentru cine te-ai ostenit? Dacă din partea conștiinței vei primi răspunsul plin îndrăznire: „ Doar pentru Domnul”, e bine; dacă nu, îți clădești casa pe nisip. Iată câteva lămuriri privitoare la duhul roditor lăuntric. După acest îndreptar cugetă și în celelalte privințe!

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »

Era primăvară şi un om , străbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găinilor şi să se poarte ca ele.

Într-o zi un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
–Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini?
–Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur.
–Totuşi, a insistat naturalistul, are inima şi aripile unui vultur şi poate, desigur, învăţa să zboare!

După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putinţă. Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus:
–Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi, aripile şi zboarăăăăăăăă!

Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile, care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descurajeze, deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus:
–Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboarăăăăăăăăă!

Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate şi s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini.

A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau braţele, pe regele păsărilor şi i-a spus cu dragoste şi încredere:
–Eşti un vultur, aparţii cerului şi pământului, deschide-ţi aripile şi zboarăăăăăăă!

Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a deschis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de triumf, şi-a luat zborul spre cer.

S-ar putea ca vulturul să-şi amintească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.

O, popor român, cât ai avea de învățat din pilda vulturului ce n-a mai vrut să fie găină!

Read Full Post »