Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘inconstient’

Când pui început, te încredințezi pe tine lui Dumnezeu. Simți nevoia să faci în fiecare zi același lucru. Nu înseamnă că este un joc. Datorită păcatului, datorită căderii, datorită vicleșugului care a intrat în om, pentru a izbuti, el ascunde  ceea ce are în suflet. Dacă împărțim sufletul omului în zece straturi, cele șase straturi de dedesubt sunt inconștientul, următoarele  trei de deasupra sunt subconștientul, iar partea de deasupra este conștientul. Ceea ce cunoaște omul, ceea ce conștientientizează el reprezintă doar o zecime.

Prin urmare, când cineva spune: ,, îmi încredințez sinele meu lui Dumnezeu”, oricâtă bună intenție ar avea, ceea ce poate dărui este doar acea zecime pe care o cunoaște. Celelalte nouă zecimi nu le controlează pentru a le încredința și pe ele.  Stările subconștiente și inconștiente au autonomie, au împărăția lor, fac ceea ce vor. Așadar, în clipa în care omul se dăruiește în întregime lui Dumnezeu, de fapt el dăruiește  doar o zecime. Cealaltă parte nici nu o cunoaște, nici nu o poate controla, nici nu o poate comanda. De aceea, când cineva se dăruiește în întregime lui Dumnezeu, simte o coadă care rămâne atârnată și care-l împiedică să se dăruiească. Dar nu știe lucrul acesta și se tulbură.

Însă atunci când cineva dăruiește lui Dumnezeu acea zecime, negreșit, până în ziua următoare  sau chiar din clipa următoare, o altă bucată din cele nouă zecimi care sunt ascunse în subconștient și inconștient, devine conștientă.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

 

Read Full Post »

Diferența dintre noi și cei de altă credință. Cap. 9

După cum știți, pe lângă noi ortodocșii, mai sunt catolocii și protestanții. Catolicii și protestanții au în dogma lor Filioque, adică faptul că Sfântul Duh purcede și de la Fiul, nu numai de la Tatăl. Catolicii au primatul papal, adică pe papă care este infailibil, etc. Noi ortodocșii, nu acceptăm aceste dogme. Catolicii, iar protestanții și mai mult, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu direct de la început în straturi, adică având deasupra conștientul, apoi subconștientul și apoi inconștientul. Biserica Ortodoxă nu acceptă acest lucru.

După cum Dumnezeu este simplu și nu complex, tot așa l-a zidit și pe om. Dumnezeu l-a făcut pe om simplu. Înainte de cădere, omul nu avea ascunse în adâncurile lui beciuri întunecate. Întreaga lui existență era înaintea lui Dumnezeu și înaintea conștiinței sale goală și expusă. Toate erau curate și limpezi. Aceste straturi care-l tulbură pe om și cărora el nu le dă de capăt au fost create de păcat.  Vedem că Sfinții, care intră în acestă nevoință, cred în ajutorul lui Dumnezeu, au mereu harul lui Dumnezeu, nu dau niciodată înapoi, tocmai pentru că „ Este limpede că omul se poate sfinți!”. Îi vedem lucrând , nevoindu-se și străduindu-se neobosiți și doi ani, și cinci ani și zece ani, și treizeci de ani, și cincizeci de ani. Dacă-i citește cineva pe Părinții neptici găsește în operele lor multe asemenea lucruri.

Vine ceasul binecuvântat în care Sfântul – acel ascet, acel om al lui Dumnezeu, care a luat lucrurile în serios, nu cum le luăm noi – este cu totul conștient, adică întreg sufletul lui este conștient. Nu are subconștient, inconștient, pivnițe întunecoase, trăiri înăbușite, stări necontrolate sau autonomie ale subconștientului și ale inconștientului. De aceea Sfântul orice ar spune este sfânt, orice ar face este sfânt, oricum s-ar purta lucrarea lui este sfântă, întreaga lui este sfântă.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Lucrarea pe care au făcut-o Sfinții și de care noi ne ferim. Cap.8

În sufletul omului această operațiune nu are sfărșit. De aceea timp îndelungat – uneori pare că timpul este nemăsurat – omul trebuie să facă această lucrare. Este întocmai ceea ce au făcut Sfinții. Noi citim și, uneori, ni se pare că lupta aceasta este lipsită de bucurii, puțin obositoare, cam fără sens pentru noi, care suntem obișnuiți să nu privim înlăuntrul nostru. Suntem obișnuiți să deschidm radioul, să deschidem televizorul, să stăm undeva, să discutăm cu cineva, să facem tovărășii, să ne ducem, să venim…! Omul este continuu ocupat, vrea să fie ocupat, pentru că, altfel, trebuie să stea cu sinele său. Iar dacă stă cu sinele său, începe să vadă aceste lucruri și se înspăimântă. Iată de ce, uneori, unele lucruri care ies din subconștient, din inconștient, îl înfricoșează pe om și-și spune: „ Lasă-le mai bine acolo. Nu te atinge de aceste pete murdare!”.

Astfel, vremea trece și sfârșitul vine fără ca noi să fi făcut ceea ce trebuia să facem.

 Sfinții au luat lucrurile în serios, le-au luat de când erau calde, au crezut că, de vreme ce Însuși Dumnezeu a venit pe pământ și a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfințească, șă nu se curățească de păcate. Așadar, Sfinții au intrat în această nevoință și, încet- încet, cu multă răbdare, tot subconștientul și inconștientul adică tot sufletul lor, a devenit conștient. Este cu neputință  să constatăm la un Sfânt că a dorit să facă  ceva bun, să lucreze ceva bun, să gândească ceva bun și în loc să facă bine, a făcut rău. Nici prin gând nu ne dă că Sfințiilor li s-ar putea întâmpla așa ceva. Nouă ni se întâmplă așa, pentru că avem în noi încă neprelucrate subconștientul și inconștientul, adică cea mai mare parte a sufletului nostru.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Predarea continuă a sinelui lui Dumnezeu

Am spus că 1/10 din conținutul sufletului nostru îl avem la dispoziția noastră, este conștientul. Este bucata de pepene aflată  deasupra apei. Acesta easte în mâinile noastre. Așadar, în momentul în care cineva spune: „Mă încredințez cu totul lui Dumnezeu și de-acum voi fi al lui Dumnezeu”, dar partea cealaltă , care este în adâncime, nu o poate controla – teoretic poate spune  că se predă lui Dumnezeu, însă practic nu poate controla – dă lui Dumnezeu doar „ bucata care este afară din apă”, bucata pe care o cunoaște.

Aceasta este partea teoretică. Practic vorbind, dacă luăm un cuțit și tăiem bucata  de pepene care se află deasupra apei, pepenele se va ridica deîndată puțin mai sus, deasupra apei. De fapt, când spunem pun început, mă încredințez lui Dumnezeu, este ca și cum aș tăia această bucată de pepene și iată pepenele se ridică mai sus și astfel, o bucată care nu se vede până atunci acum se vede.

Aceasta se întâmplă și în sufletul omului. Atunci când  încredințează lui Dumnezeu acel 1/10 pe care-l controlează, adică conștientul lui și trăiește acest lucru, eu aș spune că chiar din clipa următoare , va simți că nu s-a încredințat pe sine lui Dumnezeu. Deși a făcut-o ieri și încă mai crede că a făcut-o ieri,  astăzi nu simte că s-a încredințat pe sine lui Dumnezeu. De ce? Pentru că, din subconștient a ieșit o bucată a sufletului său pe care nu o vedea, pe care nu o controla, iar acum se face cunoscută. De aceea, omul simte în ziua următoare nevoia de a spune: „ Dumnezeul meu, eu încă nu m-am încredințat Ție; acum mă voi încredința”.

Nu se joacă nici cu Dumnezeu, nici cu sufletul său. Ieri a încredințat ceea ce putea încredința, astăzi se încredințează iarăși pe de-a ntregul, întrucât sufletul nu se taie  în bucăți. Spunem despre pepene că-l tăiem pentru a putea înțelege. În momentul în care  încredințezi această parte a sufletului tău, conștientul, deoarece nu este tăiat cu totul de subconștient, ci este unit printr-o coadă, îl trage și pe acela mai sus.Astfel, omul simte nevoia ca în ziua următoare să spună:

„Iarăși vreau să mă încredințez lui Dumnezeu”.

La pepene tăiem partea de deasupra și se ridică puțin mai sus. Tăiem iarăși o bucată, și se ridică din nou mai sus. Și iarăși tăiem  și iarăși se ridică.

Tăiem până cînd îl tăiem aproape pe tot și va ieși cu totul la suprafață

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Cele trei straturi ale sufletului

Psihologii spun că sufletul nostru este ca o construcție care are  conținut mult și necunoscut și se împarte în trei straturi.

Deasupra este conștientul, adică ceea ce înțelegem cu toții despre sinele nostru. Gândurile noastre, sentimentele noastre, întreaga noastră stare pe care o conștientizăm, pe care o controlăm, pe care o știm. Mai jos de conștient este subconștientul. Conținutul subconștientului nostru ne este necunoscut, dar pentru că se află aproape de conștient, din când în când ne lasă puțin să bănuim ce poate să existe în el. Adeseori câte ceva țâșnește din subconștient și iese în conștient.

Mai jos, în adânc, în subsolul sufletului nostru, se află inconștientul. Conținutul inconștientului este terra incognita, pământ necunoscut și ne este  complet necunoscut. Așadar, trăirile noastre, stările noastre sunt în inconștient, în acest beci întunecat în care nu știm ce există precis și nici nu-i putem controla conținutul. În limbaj psihologic se spune că acest conținut al inconștientului dobândește o autonomie, face ce vrea, nu ține cont de noi, nu ne întreabă niciodată.

Părinții, și mai ales Părinții neptici, cunoșteau acest lucru. De aceea au preferat ca mai  întâi ei, – și după aceea i-au sfătuit pe alții – să stea în pustie, în liniște și să încerce spunând rugăciunea, să pătrundă adânc înlăuntrul lor, până în străfundul sufletului, pentru a încerca să cunoască acest conținut al subconștientului, al inconștientului, să-l controleze și să nu-l lase să facă orice  vrea.

Faptul că acest conținut este autonom o știm cu toții. În clipa în care vrei să faci ceva bun, o altă putere iese dinlăuntrul tău și te obligă să faci altceva, ceva pe care nu vrei să-l faci și totuși îl faci. Aceste trăiri, în limbajul psihologiei sunt trăiri înăbușite, adică împinse în străfundurile inconștientului.  

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »