Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘patimi’

Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.

De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.

Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.

Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.

Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă (mai mult…)

Read Full Post »

Plouă afară eu stau și privesc
Pe fereastra deschisă,
De-aș putea cumva să opresc
Stropii ce din ceruri pică.

Nu m-aș mai simți vinovată,
Fiindca cerul iar plange,
Însă el astfel șterge o pată,
De pe-obrazul lumii nătânge.

De-aceea-i liniște-n jur,
Doar ploaia străbate tăcerea
Totul e mai limpede mai pur
Natura-și așteaptă (mai mult…)

Read Full Post »

(Rom.14, 19-26; Mt.6, 1-13; Gal.5, 22; 6, 2; Mt.11, 27-30)

,,Cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele.”

Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii își răstignesc trupul, da nu împreună cu patimile și poftele, ci prin patimi și pofte.

Cum își mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beție, fapte de desfrânare, danțuri și petreceri!

Nici stăpânul cel mai lipsit de oamenie nu-și chinuiește astfel vita leneșă.

Dacă ar fi să dăm (mai mult…)

Read Full Post »

(I Tes.4, 1-12; Lc.11, 42-46)
Domnul își începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei ,,lasă la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu”.

Împuținarea dreptății și a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât și în fiecare om; iar această împuținare își are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci când egoismul se sălășuiește în inimă, odrăslește în ea o oaste întreagă de patimi. El însuși nimicește dreptatea și dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuți și omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potrivește pentru nici un lucru cu (mai mult…)

Read Full Post »

Poate că astfel n-ai fi fost pe drumul lui Dumnezeu.

Stările acestea nu pleacă ușor. Nu sunt ca bolile trupești, să iei medicamente și să te vindeci. Acestea, în mare, depind de întreaga stare a omului care are probleme psihopatologice, depind de energia lui. Deseori, Dumnezeu iconomisește într-un fel anume lucrurile, pentru un motiv anume. Poate pentru ca omul să primească, o lecție! Cu cât omul întârzie să o primească, cu atât ele întârzie să plece.

Dumnezeu a îngăduit să ți se întâmple aceasta și, desigur, suferi. Aș vrea să-ți spun că n-ai fi fost pe drumul lui Dumnezeu dacă n-ai fi avut aceste patimi, dacă n-ai fi avut aceste stări psihopatologice. Spun aceasta nu pentru că veau să mă prefac că-l consolez pe cel în cauză care suferă cu adevărat. Cred, cu tărie, că așa stau lucrurile.

Omul are mereu tendința de a evada în diverse moduri, ca urmare Dumnezeu îl leagă și, vrând-nevrând, acesta stă aproape de Dumnezeu. Dar nu cu forța, Dumnezeu nu vrea să-l țină cu forța, însă știe că omul în cele din urmă  va vedea adevărul și va spune singur: ,,Dumnezeul meu, nu Ți-aș fi atât de recunoscător  dacă n-aș fi avut aceste stări, care m-au chinuit toată viața. Știu că de nu le-aș fi avut, nu Te-aș fi cunoscut și sufletul meu nu s-ar fi mântuit!”

Noi am trăit la țară. Îmi amintesc că vara duceam vitele la păscut. Deseori, le legam cu o sfoară de câțiva metri. Legam un capăt de piciorul vitei și pe celălalt de un țăruș. Asfel, animalul avea libertatea de a se mișca într-un perimetru de câțiva metri pătrați, pentru a paște. Făceam asta când era multă iarbă și când se aflau aproape ogoarele oamenilor și animalul liber putea provoca stricăciuni. Alteori, foarte rar, mai lăsam vitele libere, dar acest lucru era periculos. Ne puteam trezi dimineața fără ele.

Făceam și altceva. Legam picioarele din față ale animalului  cu o sfoară. Astfel animalul putea merge unde voia, avea o oarecare libertate, dar nu se putea îndepărta prea mult,  nu putea fugi. Era aproape cu neputință. Limitând în felul acesta libertatea animalului, eram siguri că va rămâne acolo unde l-am lăsat și nu-l vom pierde. Chiar și animalul domestic se obișnuiește și vrea să aibă un stăpân, fiindcă în felul acesta este sigur că-l va duce la iesle, îi va da să mănânce, îl va îngriji. Are această siguranță de aceea, oriunde s-ar duce se întoarce. Se întoarce acolo unde este învățat. Prin urmare, nu i-am făcut  rău animalului, i-am făcut bine. S-ar fi putut  îndepărta și l-ar fi mâncat lupii. 

. „SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Read Full Post »

Cuv. Paisie Aghioritul
Cuv. Paisie Aghioritul

Cel mândru nu are zboruri duhovnicești, ci căderi.

Gheronda, mi-a scăzut temperatura.

Mă bucur mult că a scăzut – slavă Domnului -, căci mult te chinuia. Cred că acum o să se regleze și temperatura duhovnicească, dacă-ți vei da seama de mândria din care provine. Căci este adevărat că mândria poate pricinui nu numai o simplă răceală duhovnicească, ci chiar și o mare febră duhovnicească. În funcție de cum crește mândria, crește și temperatura duhovnicească, care acționează și asupra trupului, făcând să crească și temperatura trupului, deoarece sufletul și trupul conlucrează.

Mândria este cea mai mare boală duhovnicească. Așa cum lipitoarea îți suge sângele atunci când se lipește de tine, tot astfel mândria absoarbe toată seva duhovnicească a omului. Pricinuiește chiar și asfixiere duhovnicească, deoarece consumă tot oxigenul duhovnicesc al sufletului.

Gheronda, am observat că de îndată ce pun o rânduială în nevoința mea, toate devin…

Se vede că spui în sinea ta: „ Merg bine”. De aceea ai apoi căderi. Cel mândru nu are zboruri duhovnicești, ci căderi.

Gheronda, văd că orice aș face sau aș spune, mă cuprinde mândria.

-Tot ceea ce faci, să faci cu gând smerit, căci altfel îl bagi pe diavol chiar și în faptele tale cele bune. De pildă, dacă cineva spune cu mândrie: „Voi merge să fac o faptă bună”, îl bagă pe diavol înăuntru și poate să întâlnească apoi o mulțime de piedici și în cele din urmă să nu o poată împlini. Dar dacă se duce să facă o faptă bună fără zgomot, atunci nu intră diavolul.

Gheronda, cum să săvârșim corect în noi înșine lucrarea duhovnicească?

Tainic și tăcut. Lucrarea duhovnicească este foarte fină și este nevoie de multă atenție la fiecare acțiune a noastră. Spun Sfinții Părinși că viața duhovnicească este „știința științelor”. De câtă trezvie este nevoie! Urcușul în viața duhovnicească este precum urcușul pe o scară în spirală care nu are balustradă. Dacă urcă cineva fără să vadă pe unde pășește și spune: „ O, cât de sus am urcat! Și unde voi ajunge încă!”, va păși pe-alături și va cădea.

-De ce scara nu are balustradă?

-Fiindcă omul este liber și trebuie să folosească mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu o folosește corect, ce să-i facă Dumnezeu?

Gheronda, se poate ca o stare de uscăciune duhovnicească să aibă ca pricină mândria?

Da, dacă există mândrie, Dumnezeu îngăduie ca omul să rămână într-o stare de trândăvie, acedie și răceală sufletească, căci, dacă îl va ajuta și îi va da să guste ceva ceresc, atunci încet-încet se va mândri și va crede că asta se datorează propriei nevoințe. Nevoiți-vă!, va spune apoi și celorlalți. Eu m-am nevoit și iată ce m-am învrednicit să trăiesc!. Și astfel va vătăma suflete. De aceea Dumnezeu îl lasă să se lovească atât cât trebuie, ca să piară dintr-însul părerea înaltă pe care o are despre sine, să se deznădăjduiască de sine însuși în sensul cel bun și să simtă că „Fără Mine nu puteți face nimic”.  

Patimi și Virtuți – Cuv. Paisie Aghioritul; Ed. Evanghelismos, Bucuresti – 2007 (pag.78-80)

Read Full Post »

Sf. Teofan Zavoratul
Sf. Teofan Zavoratul

(I Tes. 4, 1-12; Lc. 11, 42-46)

Domnul își începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu”. Împuținarea dreptății și a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât și în fiecare om; iar această împuținare își are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci când egoismul se sălășuiește în inimă, odrăslește în ea o oaste întreagă de patimi. El însuși nimicește  dreptatea și dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuți și omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potrivește pentru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea „ zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele”, dar nu găsește în sine bărbăție pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă.

Nu, el se spoiește în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, și oamenii care umblă peste el nu îl știu”.

Începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea și dragostea, iar după acestea încep să prindă viață, una câta una, toate celelalte virtuți. Prin întocmirea sa sufletească , omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos.

Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)

Read Full Post »