(Gal.1, 3-10, Lc.9, 37-43)
După coborârea de pe muntele Schimbării la Față, Domnul îl vindecă pe tânărul îndrăcit. Tămăduirii i-a premers o mustrare pentru necredință, pe care a înfățișat-o ca fiind pricina pentru care îndrăcitul nu putuse fi vindecat de către ucenici. De a cui necredință era vorba, a tatălui care-l adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu știm; vedem însă că necredința închide ușa milostivului acoperământ și ajutor al lui Dumnezeu, în vreme ce credința o deschide. Domnul i-a zis tatălui: ,,vei primi după credința ta”.
Credința nu este numai treaba cugetării și minții, ci îmbrățișează întreaga ființă a omului. Ea cuprinde îndatoririle pe care și le iau unul față de celălalt credinciosul și Cel în care acesta crede, chiar dacă ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazămă cu totul pe cel în care crede și nu se așteaptă ca el să nu-i împlinească vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neîndoit, vine la el ca la un părinte, ca la visteria sa, încredințat că nu se va întoarce cu mâna goală. Această credință îl înduplecă și fără cuvinte pe cel în care crede. Așa stau lucrurile între oameni; dar puterea credinței se vădește în toată mărimea ei atunci când aceasta este îndreptată cu bărbăție către Domnul Cel Atotputernic, Atoateștuitor și Care voiește să ne dăruiască toate bunătățile; și cel ce crede cu adevărat nu este niciodată înșelat în așteptările sale.
Dacă nu avem vreun lucru și cerându-l, nu-l primim, înseamnă că nu avem credința trebuincioasă.
Mai înainte de toate trebuie să căutăm și să înstăpânim în inima noastră credința deplină în Domnul: s-o căutăm și s-o cerem de la El, fiindcă nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu.
Atunci când i s-a cerut credință, tatăl tânărului a răspuns: ,,Cred, Doamne, ajută necredinței mele!„ Atunci, el avea credință slabă, se clătina și se ruga să i se întărească credința.
Dar cine se poate lăuda cu credință desăvârșită, și cine, ca atare, nu are nevoie să se roage: ,,Cred, Doamne, ajută necredinței mele?”
Dacă credința noastră ar avea putere, gândurile noastre ar fi curate, simțirile,sfinte, și faptele, plăcute lui Dumnezeu. Atunci, Domnul ar lua aminte la noi așa cum tatăl ia aminte la fiii săi; și orice am dori – și în credință n-am putea cere decât cele plăcute lui Dumnezeu-am primi negreșit și fără întârziere.
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)
[…] Cred Doamne, ajută necredintei mele!… Sf.Teofan Zăvorâtul […]
[…] către ucenici. De a cui necredință era vorba, a tatălui care-l adusese, a poporului care […] Ultimele articole despre 1 Posted in NEWS Tags: ajuta, Cred, Doamne, mele…Sf.Teofan, necredintei, Zăvorâtul « […]